AC

                                                                     

  Am fost bolnavicios, de mic. Probabil ca ma straduiam sa parasesc lumea infecta in care ma condamnasera ai mei sa traiesc. Din pacate nu am reusit si am ramas pentru mult timp, condamnat la viata.
  Locuiam pe strada Morilor. O starda lunga, cu case frumos insiruite de-a stanga si de-a dreapta drumului pavat cu pietre de rau. Pe langa bordurile alb varuite in dreptul caselor de gospodari, firicele de zoaie verzulii isi imprastiau discret miasmele. Din cand in cand, cate o gospodina revarsa in evantai  o noua galeata de lichid incert. care datorita profilului usor bombat al strazii,  isi facea loc cu repeziciune, printre pietrele rotunde, catre paraiasele laterale bordurii, sporindu-le matca.
  Mama ma iubea ca pe ochii din cap. Faptul ca pierduse o fica inaintea mea, la o varsta foarte frageda, o facea sa fie mai devotata decat o leaoaica supravietuirii mele. Ghinionul facuse insa, ca de la " spatiul locativ " sa primim spre inchiriere o casa prapadita si igrasioasa ce-mi provocase nenumarate infectii pulmonare. Mie, sincer chiar imi parea bine cand ma inbolnaveam. Stateam in pat si mama imi citea cate povesti puteam duce, fara ostenire. In privinta asta, cunostintele mele in materie de personaje fantastice, erau foarte bogate. In gradina invadata de vegetatie, din spatele casei, salasuiau, numai de mine stiuti, cativa printi broscoi, o multime de spiridusi neastamparati, cel putin o zana buna si in mod sigur, un balaur, a carui vizuina era atat de bine camuflata, incat nimeni nu o putea descoperii.
  La cateva saptamani, cel tarziu o luna, ma imbolnaveam, spre disperarea mamei si indignarea tatei, daca se nimerea sa fie atunci pe acasa. Primul leac folosit, era invariabil o carpa aspra de lana, imbibata cu seu de oaie, ce ma zgaraia ingrozitor si aproape ca-mi ardea pieptul firav. Senzatia era una de dezgust si repulsie totala. Ma revoltam si ca s-o pedepsesc pe mama, ii faceam tratamentul inutil. Ea insa, nu se dadea usor batuta si ma asalta cu sumedenie de pastile amare ca fierea si greu de inghitit.Pe astea le acceptam mai usor, cu atat mai mult, cu cat, la contra partida primeam cate ceva bun, sa-mi dreg gustul. De cele mai multe ori insa, nici acestea nu aveau nici un efect. Starea mi se agrava, temperatura crestea si odata cu ea si panica mamei.
  Spre norocul ei, si ghinionul meu, pe cealalta parte a strazii, locuia doamna Chebac, infirmiera si moasa comunala. In ochii copilului de patru anisori insa, pe partea cealalta a strazii locuia cel mai malefic si diabolic personaj de poveste. Talpa-iadului, corcita cu zmeul zmeilor sub infatisarea unei babe cloante dornica oricand sa fiarba intr-un cazan, la foc mic, un pui de om. Eram convins de asta. Dealtminteri nici casa in care locuia nu era mai putin ciudata. Din strada principala, o mica alee infundata la capat, te ducea catre o cladire masiva de piatra, ascunsa privirilor indiscrete dupa un gard metalic pus pe o bordura inalta. Numai privind-o si te treceau fiori reci. Dumnezeu stie ce orori ascundea casa aceea.
  Dupa ce-mi citea povestea preferata, cea cu casuta de turta dulce ce-i ademenea pe Hansel si Gretel catre pierzanie, mama, crezandu-ma adormit, disparea din camera mai bine de jumatate de ora. Zana cea buna, insa ma avertiza ca ceva rau mi se pregateste. Ma rugam in gand, sa nu fie asa...Zadarnic insa. De afara, mama venea cu o cutie de carton in care zdranganeau sticlos si rau, zece fiole uriase de ser fiziolocic. Alaturi de ele, ca sa mai indulceasca putin imaginea de cosmar ieseau la iveala zece sticlute mici, inofensive in mintea mea, cu capacele de guma protejate sub un strat de tabla subtire. Pelicilina. Numai cine nu a avut de a face cu respectiva nu cunoaste durerea atroce ce o provoaca, amplificata si de neindemanarea celui sau celei ce o injecteaza. Inghetam de groaza. Mama incerca sa ma linisteasca spunandu-mi ca va apela la ele doar in ultima instanta, silita fiind de ineficienta pastilelor....Cine o credea. Zana cea buna imi soptise ca deja vorbise cu mastera cea ticaloasa  ca peste o ora doua, sa ma duca la tortura. Putina alinare mai gaseam doar atunci cand imi dadea voie sa ma joc cu sticluta ei de apa de colonie, in forma de masina de epoca, de care eram fascinat. Putin cate putin, uitam de amenintare, gandacindu-ma cu noua jucarie, pe patura de pe pat, ale carei carouri desenau sumedenie de sosele imaginare. O pandeam pe mama pe furis, si vazand-o absolvita de cine stie ce indeletnicire, traiam deja cu speranta ca uitase total de pactul facut cu mastera.
  Aiurea. In pragul inserarii, ma chema la ea si incepea sa ma imbrace, ca pentru mers afara. Groaza se reinstala. Incepeam sa ma smiorcai neputiincios si inutil, facand-o sa-mi promita marea cu sarea daca aveam sa ma dovedesc " baiat cuminte si curajos ". Cand noaptea punea stapanire pe mahala, ma incalta, ma lua de mana si porneam catre locul executiei. In timpul scurtului drum catre esafod, imploram in gand toate divinitatile mai mari sau mai mici sa ma salveze. Divinitatile, se vede ca aveau cu totul alte preocupari in momentele acelea, pentru ca ma trezeam impins in curticica intunecata, in fata usei de intrare, cu geamuri mari si rotunjite.
 - Buna seara doamna Chebac. Am venit, asa cum ati zis. Nu va deranjez, nu-i asa ? Se ploconea mama in fata zgipturoaicei de parca avea sa-mi faca nu un rau, ce, cine stie ce favoare.
 - Poftiti, poftiti. Ati adus fiolele si pelicilina ? Numai putin sa scot seringa de la fiert.. Imi arunca o privire rea dupa care disparea intr-o incapere ascunsa. De acolo, se intorcea cu o cutie metalica, nichelata, ce ascundea in maruntaiele ei, diabolicul instrument de tortura. Deschidea incet, cu o placere bolnava capacul si scotea la iveala cu ajutorul unui clestisor foarfeca, o seringa uriasa de sticla.
  Sporovaind, din alta cutiuta, de dimensiuni mai mici, lua un ac pe care-l atasa cilindrului de sticla. Priveam ca hipnotizat, aerian, de parca nu mie urma sa mi se intample raul urmator. Cu ajutorul unui ferastrau minuscul harcaia gatul unei fiole nitel, apoi o rupea precis, cu indemanare. Acul seringii se insinua in recipient si sorbea lacom lichidul incolor, pe care apoi, patrunzand direct prin capacelul de guma al sticlutei, il regurcita peste praful alb, sticlos. Tras inapoi, pistonul serigii facea ca amestecul tulbure format in sticluta sa dispara in interiorul instrumentului. Odata terminata operatiunea, cu vadita satisfactie, ii poruncea mamei rastit.
 - Intinde-l pe pat si dai jos pantalonii !  Comanda acesta, elibera din mine toata angoasa acumulata. Incepeam sa urlu disperat, amagindu-ma ca de atata taraboi, diabolicul personaj se va da batut. De unde. Mama ma busea grabita pe pat ( parca facandu-i intentionat placere inamicului ) straduindu-se sa ma imobilizeze. Eu, incercand sa ma " demobilizez " bateam frenetic aerul cu picioarele, reusind sa tin cat mai departe de posteriorul meu, nenorocita de seringa. Circoteca continua pret de cateva minute, pana ce, disperata, mastera urla la mine:
 - Daca continui sa urlii, am sa-ti fac injectia direct in limba, sa te invat minte ! Amenintarea isi facea efectul instantaneu si renuntam subit la orice impotrivire zadarnica. In ticalosia ei o credeam in stare de o asemenea tortura. Suportam tremuarand ca un caine, injectia, dupa care imi trageam nervos pantalonasii peste fesele dezgolite alungand-o pe mama, ce incerca sa-mi puna in frumoasa randuiala hainutele. O ora incheiata nu vorbeam dupa aceea cu biata mama, pe care o socoteam vinovata pentru toate relele din lume. Noaptea, in vis, imi aparea o cutie uriasa de tabla stralucitoare din care ieseau tiptil si neobservati de cei din jur in afara de mine, sumedenie de monstrii inarmati cu ace ascutite....
  Si tevatura acesta se repeta la douasprezece ore, iar daca boala dadea semne de agravare, chiar si mai des. Un an mai tarziu, ne-am mutat in alta locatie si oricum, starea mea de sanatate se mai ameliorase, astfel incat imaginea feroce a tortionarei mele s-a estompat putin cate putin, pana ce a ramas din ea doar un personaj urat al vreunui cosmar ratacit. De atunci am urat cu toata fiinta acele si intepaturile lor. Ba chiar pot spune  cu mana pe inima, ca daca as fi avut vreodata curiozitatea prosteasca de a le folosi in scop euforico-medicamentos, nu as fi fost in stare sa o fac tocmai din aceasta pricina.
  Strada Morilor exista si astazi. Rotundele pietre de rau ale soselei, pe care hurducaia auzit de la om posta camionul tatei, marca Steagu Rosu, au disparut de mult. Acum de o parte si alta a panglicii de asfalt, vile cochete umilesc prin prezenta lor, cele cateva case batranesti supravietuitoare timpului. Intr-o seara rece de toamna, cuprins de amintiri am incercat sa-mi imaginez pe sub frunzele moarte, adresa unde am locuit candva...Nu am reusit si nici mama nu a putut sa ma dumiresca, de acolo de unde odihneste ea....................