ALI

                                                                 


  Destinul a facut sa ne intalnim in 1993...Trecuse putin timp de la "evenimentele din '89". Inca nu ne desteptasem total. Vechiul si noul, coabitau de minune impreuna. Urate amintiri..Inflatia era ingrozitor de mare. Salariul pe care-l primeam de doua ori pe luna (avans si lichidare ) nu mai avea nici o valoare. Preturile se schimbau aproape zilnic si-ti faceau praf, bugetul limitat...
  Inca dinaintea "revolutiei", la mare cautare se aflau hainele imblanite, numite pompos "Alain Delon". In anii "70-80 acestea puteau fi procurate doar "pe sub mana" si prin relatii foarte sus puse. Sa ai in garderoba o asemenea haina, era visul fiecarui roman. Fiind roman, si eu am visat mult la ravnitul cojoc. Din "90, insa, producatorii particulari, ce le confectionau, nemaifiind restrictionati de catre celebra "militie economica", au inceput sa apara cu ele, la vanzare, prin piete. Erau lucrate frumos, ce-i drept, dar si pretul era pe masura. 35000 lei (vechi, cum erau pe atunci), adica mai bine de jumatatea salariului ce-l primeam lunar. Hotarasem, umpreuna cu sotia, sa facem efortul de a achizitiona una, pentru mine, la inceput, apoi, urmatoarea luna, una pentru ea. Deja o si vedeam in garderoba....N-a fost sa fie asa. Fiul meu, ce avea pe atunci noua anisori, si-a descoperit subit pasiunea pentru caini. Nu stiu cum si de unde s-a nascut in el dragostea acesta, mai cu seama ca in timpurile acelea, rari erau posesorii de animale de companie.
  Vreo cateva zile a bazait baiatul << Tata, vreau un catel, tata vrau catel..>>ca pana la urma, am zis ca hai sa-i fac pe plac, chiar cu riscul de a "intra" in banii de "Alain Delon".
  Am inceput sa iau pe rand la citit, rubricile de mica publicitate ale ziarelor locale (internetul inca aparuse) pana ce, intr-o buna zi (chiar buna a fost), am descoperit un anunt interesant. O tipa, asistenta la un cabinet veterinar, vindea puiuti de "Caniche", negrii, femele si masculi...Am cautat imediat sa aflu cum arata un caniche si ideea mi-a suras. Era catelul ideal, pentru un copil, si un apartament de doua camere, la bloc.
 A doua zi, am sunat la numarul respectiv si doamna/ domnisoara, m-a informat ca mai are doar un singur catel spre vanzare (ceilalti fiind vanduti ) si daca sunt hotarat sa-l iau, mi-l tine pana la ora pranzului...dar nu mai mult, deoarece erau destule persoane interesate de el. Apoi, mi-a comunicat si pretul, ocazie cu care era sa fac atac de cord. 35000 lei (vechi, cum erau pe atunci), nici un banut in minus...Nu spui, ce reactie a avut nevasta-mea la asa veste...Dar, dupa nitica munca de lamurire, cu promisiunea ca voi negocia dur, si-a dat acordul. Am plecat la "intalnire", putin nehotarit, cu o usoara strangere de inima pentru sacrificiul ce urma sa-l fac, insa imbarbatat in sine-mi, ca daca animalutul n-o sa-mi  placa, voi renunta, pana la o viitoare ocazie.....
  Daca spun dragoste la prima vedere, cred descriu bine, revelatia ce am avut-o cand la-m vazut. Un ghemotoc de blanita neagra, cu doi ochisori zglobii, ce se impiedeca de mamica lui, cautand ocrotire... Era un catel superb. Un exemplar de exceptie. Am abandonat instantaneu orice tentativa de negociere si i-am platit domnisoarei toata suma ceruta. Fata, m-a instruit sumar, despre ce si cum sa fac, despre ce si cum sa nu fac in legatura cu micut. I-a mai facut o injectie cu nu stiu ce vitamine, i-a mai dat o pastiluta si mi l-a pus in brate, alaturi de cartea de vizita a cabinetului veterinar, la care lucra. M-a asigurat, deasemeni, ca voi fi asistat gratis, de catre medicul ei, in primele zile, pana ce catelul se va acomoda....Nebunie totala. L-am luat in brate si am pornit, per pedes (nu aveam masina in perioada aceea) catre casa. Pe drum, micutul s-a dovedit un adevarat "aspirator de femei"...Toate fatucile ce treceau pe langa mine, tineau mortis sa-l mangaie nitel. ( Bine, nici mie nu-mi placea..de fel...) Muierea ma imbracase frumos, ca pentru intalnire, cu pantaloni negri si camasa alba, sa fac impresie si, probabil, sa obtin reducere la pret...Reducere nu obtinusem si catelul, fie din pricina leganatului in mers, fie "deochiat" de admiratoare a vomat toata pastiluta pe pieptul camasii mele, schimbandu-i partial culoarea.
  Am ajuns in sfarsit acasa, si toata lumea a sarit pe el.. Dragostea a fost instantanee si pentru sotie dar mai ales pentru "ala micu".  Femeia, a uitat sa ma apostrofeze pentru suma cheltuita, fiul sa se mai duca afara la joaca, eu, ca eram rupt de foame, toata populatia din casa, era gramada pe catel. Pentru ca era negru si avea parul cret, am hotarat sa-l numim Ali...
  Ali, micutul era dezorientat, speriat si trist pentru ca nu-si mai gasea mamica. Il intelegeam perfect si-mi parea tare rau ca l-am despartit de ea...Ma consolam totusi cu gandul ca, oricum, daca nu-l luam eu, tot il lua cineva si tot fara mamica ramanea...Pana seara, a mai vomat de doua ori. Am intrat in panica si am sunat-o pe proprietara. Fata, de cuvant, in jumatate de ora, a venit la adresa mea, insotita de doctorul veterinar...Nu glumise. L-au consultat, l-au smotocit, l-au intors pe toate partile si au hotarat ca este in perfecta stare de functionare, mai putin un mic soc traumatic, lesne de inteles. Au plecat, dupa ce au servit un coniac si-o cafea si m-au lasat usor dezamagit...Totusi catelul, nu parea a fi in ordine...
  Seara se instalase, si nevasta-mea numai ce pusese la cuptor o friptura de pasare. Medicul, imi lasase doua pliculete de mancare, canina, sa hranesc micutul. Desfacusem unul, dar Aliuta ( deja il alintam ) nici nu-l baga in seama. Am incercat cu laptic, cu salam, cu parizer...cu ce ne-a dat prin cap, sa-l hranim...Nu vroia nimic. Parca intrase in greva foamei. Chiar nu mai stiam ce sa facem...Apoi, deodata, mititelul s-a dus la bucatarie si a inceput sa latre subtirel si pitigaiat, catre usa cuptorului, de unde mirosul imbietor al fripturii incepuse a se insinua catre incapere...Evrica ! Catelul isi revenise. Ba mai mult, ii era fomica...
  Seara, a fost una de sarbatoare. Cu totii am servit la cina friptura si ne-am culcat fericiti. Micutului, ii pregatisem un culcus calduros si imbietor, dar evident, peste noapte a ajuns in patul nostru...Ba mai mult, catre ziua, chiar pe perna sotiei, pe post de " scufita de noapte "....Ali, Ali... Cel mai iubit dintre catelusi...
  Pe unde nu am fost impreuna ?  Trasee montane, plimbari cu masina in orase straine, plimbari pe faleza dunarii ce implicau neaparat si o baie racoritoare in apele batranului fluviu, ore de plaja ce se transformau pentru el in ore de " fugarit " broaste ( pe malul aceluiasi fluviu ). Ali ma insotea intotdeauna, pentru ca in momentul in care ma pregateam sa ies afara, se infiinta langa usa de iesire si ma privea rugator... Pentru ca zilnic parcurgea cativa km buni, nu am fost nevoit sa-i tai gherutele niciodata. Se polizau singure de asfaltul trotuarului. Sumedenie de amintiri placute ne-au legat si sumedenii de amintiri legate de el, ma mai bantuie si acum . A crescut frumos, alaturi de noi, a imbatranit alaturi de noi si si-a sfarsit micuta lui viata...alaturi de mine.........
  La treisprezece ani, ceva i-a afectat rinichii in mod irecuperabil. Nu mai avea controlul urinarii de cateva luni. Suferea cumplit, pentru ca uneori, cand probabil avea o criza de durere, tremura din toate incheieturile...Il purtam cu pampersi de bebelusi deja de cateva luni...Apoi, intr-o buna zi a refuzat pana si sa mai manance. Il hraneam aproape fortat dar se topea pe picioare. Medicul lui ( cel din prima zi, care-l cunostea la perfectie ) dupa ce i-a efectuat toate analizele, mi-a recomandat eutanasierea, ca fiind singura si cea mai " blanda " solutie, pentru chinul sau actual. Eram terminat. Nu puteam concepe acel moment...Si totusi, cand il scoteam afara, la aer, si-l vedeam cum ridicandu-si piciorul pentru a urina, se dezechilibra si cadea pe o parte, la sol, ma durea si mai tare....
  Intr-o zi nenorocita de noiembrie, urata ca un gand negru, am hotarat sa-i curm suferinta. L-am invelit in paturica lui preferata si l-am dus la veterinar. Doctorul nu-l mai vazuse de vreo doua saptamani si efectiv, nu il mai recunostea...atat era de schimbat si slabit. M-a asigurat ca n-o sa-l doara deloc, ca trecerea lui catre nefiinta se va petrece in somn, dar pentru ca nu stie cum vor fi ultimele secunde de viata, ar fi recomandat pentru mine sa nu le asist....Nici n-am vrut sa aud si am ramas alaturi de el, vorbindu-i si mintindu-l frumos, cum vom cutreera noi iarasi, ca buni prieteni zarile. Il mangaiam pe capusor, in timp ce doctorul ii instala perfuziile si lacrimile curgeau potop, udandu-mi gulerul camasii...L-am mangaiat pana in ultima clipa si minute bune dupa aceea, sperand sa ma trezesc din acel cosmar groaznic... Zadarnic insa...Micul meu Ali, a murit ca un puisor de vrabiuta, exact asa cum imi promisese doctorul si o data cu el, a murit si o parte insemnata a sufletului meu.............................................................................................................................................
  In noptile lungi de iarna, ne intalnim insa intr-o realitate paralela si Doamne cat de feiciti suntem  amandoi...Ali, prietenul si copilul meu. Sper ca atunci, cand va veni sfarsitul si pentru mine, sa-mi fi aproape si cu latratul tau, din alta lume, sa-mi zici ca totul va fi bine si ca nimeni si nimic nu ne va mai despartii...........


  

AUREL

                                                                   


   Ion, se pensionase prin "99.  Sotia lui Maria, ramasa fara serviciu cu cativa ani inainte, in urma multiplelor privatizari "de succes" ale guvernelor postrevolutionare, pentru a-si completa vechimea in "cartea de munca", hotarase, de comun acord cu sotul, sa devina asistenta maternala pentru un copil necajit, abandonat in sistemul nostru corupt de asistenta sociala.
  Asa a ajuns Aurel in casa lor. Ion a mormait nemultumit cateva zile, pentru disconfortul creat, dar Maria, muiere apriga, l-a pus mintenas cu "botul pe labe"..Avea prea multe "pacate" la activ, de spalat sotul ei, deci impotrivirea era din start, sortita esecului.
 Copilasul, subtirel, anemic si usor retardat s-a aciuat ca un pui de vrabie pe langa casa lor. Maria isi luase foarte in serios rolul de asistent si nu-l scapa o clipa din ochi. L-a spalat, l-a imbracat frumusel ( atat cat isi puteau permite) si a inceput sa se chinuie cu el, incercand sa-l educe. Acuma, cu educatia era mai greu pentru Aurel. Ca sa priceapa ceva nou, trebuia sa-l iei incet, cu binisorul, sa-l lasi sa se concentreze si sa priceapa. Pricepea greu si uita repede, cum se spune. Si totusi, cu ajutorul femeii, Aurel ajunsese, incet, incet prin clasa a saptea, intr-o scoala ajutatoare.
  Ion, in timpul sau liber, repara Dacii, la garajul pe care-l avea in spatele blocului sau. Ce era al lui, era. Autoturismul Dacia, nu avea secrete pentru el. Nu exista operatiune pe care sa nu o poata face. Motor, cutie de viteze, planetare, directie, suspensie, electrica...orice, in afara de tinichigerie, pentru care nu dispunea nici de spatiu nici de sculele aferente.
 Aurel, dupa ce venea de la scoala si statea la masa, ii cerea voie mamasi sa se duca la garaj, la "tata".
La garaj era, de regula multa lume. Ion meseriasul, Petrica, prietenul si ajutorul sau, clientul si inca unu, doi gura casca, ce-si dau si ei cu inevitabil  cu parerea, cand cineva mestereste. Piesele demontate ( din motor ) erau depozitate intr-o tava cu motorina, pentru degresare. Aurel, se strecura in dreptul ei si le studia meticulos, una cate una, scotandu-le din lichidul murdar, una cate una si minunandu-se de fiecare in parte.
 Petrica, prietenul, ca sa-si rada de el il atentiona;
- Aurele, in p...a matii, vezi ca esti numai muci la nas. Pune mana si te sterge, nesimtitule !
 Aurel, saracu' isi trecea dosul mainii murdare dintr-o parte in alta a nasului, crezand ca se curata, cand in realitate intindea pe fata toata vaselina murdara din cutia in care se jucase...Asistenta, pe burta de ras...
 Ion se enerva ( abia astepta de fapt sa scape de el ) si-l expedia acasa:
- Pleaca-n p...a matii de bou, la mata. Te-ai murdarit ca prostu'', dobitocule
 Aurel pleca acasa, trist ca renunta la distractie si ca in mod sigur, o sa si-o ia si de la masa, nervoasa ca-l vede murdar...
 In putinele lui momente de compasiune, Ion a incercat, cat de cat sa si-l apropie si sa-l priveasca ca pe un copil, totusi. Momentele lui de compasiune, insa a fost foarte putine si neconvingatoare.
 Imi povestea odata, ca-l luase cu el, la tara, unde traia o sora de-a lui, si bietul Aurel, copil crescut intre patru pereti, ajuns in ograda spatioasa, facuse un adevarat soc de groaza, nu la vederea cainelui, vitelului sau porcului din batatura, Aurel se ingrozise de...gaini. El care nu vazuse gaina  niciodata, o asimilase in mintea lui confuza ca pe o creatura deosebit de periculoasa. Sau cine stie. Poate mintea lui primitiva, vazuse in galinacee pe ruda ei indepartata, dinozaurul....
  Seara, la culcare, Aurel era supravegheat strict de Maria. Dupa masa de seara, se mai juca nitel prin casa, apoi, musai trebuia sa se duca la baie, sa se spele pe fata si pe corp, bana la brau ( asta daca nu era cazul de dus ) sa-si spele dintii si la urma sa-si puna pijamalele curate si sa se bage in pat.  Maria tinea la el, asa cum era el, batut de soarta si inca mai spera sa "scoata ceva din el" dar in privinta regulilor instituite chiar de ea, era foarte severa.
  Intr-o seara, inainte de culcare, Aurel il prinsese pe "tata" in toane bune. Se strecurase ca un animalut orfan, in camera si patul lui ( in apartamentul lor, fiecare dormea separat...nu spui de ce, prea multe detalii ) si stateau de vorba "ca intre barbati" despre masini, biciclete, fete...cine mai stie ce. Maria, cu ochii pe ceas. La 21.00, suna alarma:
- Aurel, in cinci minute sa te gasesc in baie !
 Aurel, profund dezamagit pentru intreruperea savuroasei conversatii, priveste rugator catre "tata'"/
 Tata-i face cu ochiul si-l incurajeaza:
- Laso-n pace Aurele, fa-te ca nu o auzi.
Aurel, incurajat, se relaxeaza si-si cauta o pozitie mai comoda, alaturi de "tata", pe care-l percepe ca pe un salvator... Dar, nu trec doua minute si:
- Aureleee ! Daca in cinci secunde nu esti in baie, ai pus-o !!!
Aurel priveste panicat catre "tata".
- Dao-n p..a mea Aurele ! Las-o sa manance rahat ! N-o baga in seama....
  Curajul lui Aurel insa se dusese pe "apa sambetei". Se ridica mahnit din locul cucerit si se adreseaza "tatalui":
- Daaa...zici tu asa...Da nu pe tine te bate mama.. Ce-ti pasa tie... Si pleaca distrus, catre camera de baie....

 Aurel, copil nevinovat si nedorit nici macar de mama lui naturala...Un an mai tarziu, Maria a murit, rapusa de boala si suparare...Ion, si-a gasit ( ce-i drept, dupa perioada regulamentara de doliu ) alta Marie, iar Aurel, copilul nedorit nici macar de ingeri a ajuns iarasi in centrul de plasament, unde-i harazise soarta nedreapta inca de la inceput sa fie...

Dupa cativa ani, l-am vazut pe Aurel intr-un autobuz. L-am recunoscut imediat. El, nu m-a recunoscut   si cred ca nici macar nu ma mai tine minte.  Timpul parca s-a oprit pentru el in ziua cand a murit Maria. Desi are cel putin 19 ani, nu-i dai mai mult de 14. E firav, subtirel si prost hranit. Il "bate vantul", cum se spune, dar, ca si o reminiscenta a educatiei primita in singura casa de oameni in care a avut sansa sa locuiasca, e curat, imbracat cu un costumas capatat candva si mic deja pe el, camasa si cravata... Macar pentru atat, Maria poate fi consolata...  Aurel, copilul ignorat de Dumnezeu....

APARAT

                                                                 

  Dupa moartea bunicii materne, putinele ei lucruri, inghesuite intr-o camaruta cu chirie, au fost gestionate de matusa mea ( sora mamei ) tanti Maria.
  Tanti, locuia pe strada Plugului, oficial numita strada. In realitate, o ulita in panta, curbata ca un sarpe intins la soare, pavata cu clasica ( pe atunci ) piatra de rau. Copacii cresteau doar prin curtile oamenilor, pentru ca in ingustimea stradutei nu-si puteau gasii umbra. In schimb, paraiase de zoaie verzulii susurau grabite la vale, pe ambele laturi ale partii carosabile, facandu-ma sa ma visez, intr-o locatie montana, atunci cand paseam pe pietrele ei.
  Ca mai toata lumea, si tanti Maria locuia intr-o casa nationalizata. Dispusa in forma de " L ", intr-o curte lunga cu copaci anemici si saraci, casa, adapostea in latura impunatoare familia fostilor proprietari, care stateau ascunsi si ostili celor care le invadau curtea lunga si ingusta, catre locuinta chiriasilor impusi de catre stat. Latura mai mica a " L-ului ", era si mai joasa, fata de restul cladrii. Probabil, ca initial fusese aripa cladirii destinata personalului auxiliar. Asa joasa cum era, pentru mine, ca si copil era impresionanta. Doua camere, una dintre ele cu baie, doata cu boiler din cupru, pe gaz, un holisor lung ce incorpora o camara spatioasa ( transformata de tanti, in bucatarie) si inca o camera, la capatul lui, initial bucatarie, dar transformata de aceeasi matusa in dormitor...In acesta camera, stateau la povesti, mama si tanti ( sora ei ) in timp ce eu imi cautam de lucru, incercand sa descopar ceva cat de cat interesant si inedit. Inedit, era pentru mine, aparatul de radio, cu lampi si clape de fildes, ce lumina in verde o ferestruica misterioasa. In cutia lui de lemn maroniu, frumos lacuita, banuiam ca salasuiesc cateva duzini de omuleti ce vorbesc, canta si  povestesc astfel incat sa poata fi auziti fara a fi vazuti. Altminteri cum putea vorbi o cutie de lemn... Dupa ce infulecam pofticios o duzina de prajituri, inspectam casa matusei in sus si-n jos, obosit, ma cuibaream la spatele mamei, in canapea si-mi lipeam urechea de aparat...
- Cotele apelor Dunarii :  Calafat 115 cm, creste 2 cm. Corabia 112 cm creste 5 cm. Giurgiu 122 cm scade un cm......
- Ce chestie ? ( gandeam eu, elev prin clasa a patra, care deja stia cat inseamna 115 cm ) Vai de mama lor, ce mai Dunare au si astia. Auzi tu. Un metru si un pic...Mai mare e balta din rapa Tiglinei, decat Dunarea lor.
 Bai prapaditilor, inseamna ca pe la voi trec numai barci si plute. De unde vapoare la adancimea asta....
   Apoi, urmau aceleasi cote in franceza si rusa.. Mama, ce ciudat mai sunau...
- Transmitem in continuare un potpuriu de muzica populara romaneasca.
  Si incepea o femeie sa cante. << Mi-am facut bundita noua, maaai neiculitaaa >>
- Mama! Ce e aia bundita ?
 Mama purta cu matusa o discutie aprinsa...nu ma baga in seama.
- Mama ! N-auzi ? Ce e aia bundita ?
- Aud,aud. Un fel de cojocel...cam asa ceva si vezi-ti de treaba acolo, nu ma mai intrerupe..
- Cojocel...Si de ce trebuia sa-l poceasca atat. Nu putea sa zica, pur si simplu : Mi-am facut cojocel nou...sa inteleaga toata lumea...
 - Frumos mai canta Angela Moldovan a noastra, comenta matusa Maria ( la origine, ca si mama, bucovineanca )
- Ei da, ca parca sti matale cum o cheama pe femeia asta care a cantat acum..Ma bagam si eu in seama, neincrezator.
- Stiu, cum sa nu stiu. O recunosc dupa voce, puiule..
- Aiurea, gandeam eu. Cum naiba sa stii cum il cheama pe un om, numai dupa voce...Tanti asta, ma crede tampit, bag seama...Eu daca aud un om vorbind pe strada sau in autobuz, am habar cum ii zice ?
Femeia termina de cantat si incepea un nene sa se produca..
Matusa ma privea amuzata, cu coada ochiului si-mi zicea"
- Uite, acuma canta Gica Petrescu...
- Da...bine, te si cred...Si distrat, imi aruncam privirile pe una din revistele depozitate pe lada recamierului..
    Dupa cateva minute, muzica inceta, si prezentatoare anunta cu o voce sobra ( ca o invatatoare )
- Au canta pentru dumneavoastra: Angela Moldovan, Gica Petrescu...si continua cu inca cateva nume..
- Hait ! A avut dreptate. Intr-adevar, asa ii chema. Fantastic. Cum naiba si-a dat seama ? ,,,,Nu, e clar. Omuletii din cutie o cunosc si i-au soptit toate numele, numai sa-si rada de mine....
   Ma fascina aparatul acela. Cu toate acestea, atunci cand vizita mamei, la matusa, se desfasura in alta camera, nu ma aventuram de unul singur in preajma lui, chiar inchis fiind. Nu-mi inspira prea mare incredere, cutia lui frumos lacuita, cu spiridusii lui, cu tot............................................................................................