ALI

                                                                 


  Destinul a facut sa ne intalnim in 1993...Trecuse putin timp de la "evenimentele din '89". Inca nu ne desteptasem total. Vechiul si noul, coabitau de minune impreuna. Urate amintiri..Inflatia era ingrozitor de mare. Salariul pe care-l primeam de doua ori pe luna (avans si lichidare ) nu mai avea nici o valoare. Preturile se schimbau aproape zilnic si-ti faceau praf, bugetul limitat...
  Inca dinaintea "revolutiei", la mare cautare se aflau hainele imblanite, numite pompos "Alain Delon". In anii "70-80 acestea puteau fi procurate doar "pe sub mana" si prin relatii foarte sus puse. Sa ai in garderoba o asemenea haina, era visul fiecarui roman. Fiind roman, si eu am visat mult la ravnitul cojoc. Din "90, insa, producatorii particulari, ce le confectionau, nemaifiind restrictionati de catre celebra "militie economica", au inceput sa apara cu ele, la vanzare, prin piete. Erau lucrate frumos, ce-i drept, dar si pretul era pe masura. 35000 lei (vechi, cum erau pe atunci), adica mai bine de jumatatea salariului ce-l primeam lunar. Hotarasem, umpreuna cu sotia, sa facem efortul de a achizitiona una, pentru mine, la inceput, apoi, urmatoarea luna, una pentru ea. Deja o si vedeam in garderoba....N-a fost sa fie asa. Fiul meu, ce avea pe atunci noua anisori, si-a descoperit subit pasiunea pentru caini. Nu stiu cum si de unde s-a nascut in el dragostea acesta, mai cu seama ca in timpurile acelea, rari erau posesorii de animale de companie.
  Vreo cateva zile a bazait baiatul << Tata, vreau un catel, tata vrau catel..>>ca pana la urma, am zis ca hai sa-i fac pe plac, chiar cu riscul de a "intra" in banii de "Alain Delon".
  Am inceput sa iau pe rand la citit, rubricile de mica publicitate ale ziarelor locale (internetul inca aparuse) pana ce, intr-o buna zi (chiar buna a fost), am descoperit un anunt interesant. O tipa, asistenta la un cabinet veterinar, vindea puiuti de "Caniche", negrii, femele si masculi...Am cautat imediat sa aflu cum arata un caniche si ideea mi-a suras. Era catelul ideal, pentru un copil, si un apartament de doua camere, la bloc.
 A doua zi, am sunat la numarul respectiv si doamna/ domnisoara, m-a informat ca mai are doar un singur catel spre vanzare (ceilalti fiind vanduti ) si daca sunt hotarat sa-l iau, mi-l tine pana la ora pranzului...dar nu mai mult, deoarece erau destule persoane interesate de el. Apoi, mi-a comunicat si pretul, ocazie cu care era sa fac atac de cord. 35000 lei (vechi, cum erau pe atunci), nici un banut in minus...Nu spui, ce reactie a avut nevasta-mea la asa veste...Dar, dupa nitica munca de lamurire, cu promisiunea ca voi negocia dur, si-a dat acordul. Am plecat la "intalnire", putin nehotarit, cu o usoara strangere de inima pentru sacrificiul ce urma sa-l fac, insa imbarbatat in sine-mi, ca daca animalutul n-o sa-mi  placa, voi renunta, pana la o viitoare ocazie.....
  Daca spun dragoste la prima vedere, cred descriu bine, revelatia ce am avut-o cand la-m vazut. Un ghemotoc de blanita neagra, cu doi ochisori zglobii, ce se impiedeca de mamica lui, cautand ocrotire... Era un catel superb. Un exemplar de exceptie. Am abandonat instantaneu orice tentativa de negociere si i-am platit domnisoarei toata suma ceruta. Fata, m-a instruit sumar, despre ce si cum sa fac, despre ce si cum sa nu fac in legatura cu micut. I-a mai facut o injectie cu nu stiu ce vitamine, i-a mai dat o pastiluta si mi l-a pus in brate, alaturi de cartea de vizita a cabinetului veterinar, la care lucra. M-a asigurat, deasemeni, ca voi fi asistat gratis, de catre medicul ei, in primele zile, pana ce catelul se va acomoda....Nebunie totala. L-am luat in brate si am pornit, per pedes (nu aveam masina in perioada aceea) catre casa. Pe drum, micutul s-a dovedit un adevarat "aspirator de femei"...Toate fatucile ce treceau pe langa mine, tineau mortis sa-l mangaie nitel. ( Bine, nici mie nu-mi placea..de fel...) Muierea ma imbracase frumos, ca pentru intalnire, cu pantaloni negri si camasa alba, sa fac impresie si, probabil, sa obtin reducere la pret...Reducere nu obtinusem si catelul, fie din pricina leganatului in mers, fie "deochiat" de admiratoare a vomat toata pastiluta pe pieptul camasii mele, schimbandu-i partial culoarea.
  Am ajuns in sfarsit acasa, si toata lumea a sarit pe el.. Dragostea a fost instantanee si pentru sotie dar mai ales pentru "ala micu".  Femeia, a uitat sa ma apostrofeze pentru suma cheltuita, fiul sa se mai duca afara la joaca, eu, ca eram rupt de foame, toata populatia din casa, era gramada pe catel. Pentru ca era negru si avea parul cret, am hotarat sa-l numim Ali...
  Ali, micutul era dezorientat, speriat si trist pentru ca nu-si mai gasea mamica. Il intelegeam perfect si-mi parea tare rau ca l-am despartit de ea...Ma consolam totusi cu gandul ca, oricum, daca nu-l luam eu, tot il lua cineva si tot fara mamica ramanea...Pana seara, a mai vomat de doua ori. Am intrat in panica si am sunat-o pe proprietara. Fata, de cuvant, in jumatate de ora, a venit la adresa mea, insotita de doctorul veterinar...Nu glumise. L-au consultat, l-au smotocit, l-au intors pe toate partile si au hotarat ca este in perfecta stare de functionare, mai putin un mic soc traumatic, lesne de inteles. Au plecat, dupa ce au servit un coniac si-o cafea si m-au lasat usor dezamagit...Totusi catelul, nu parea a fi in ordine...
  Seara se instalase, si nevasta-mea numai ce pusese la cuptor o friptura de pasare. Medicul, imi lasase doua pliculete de mancare, canina, sa hranesc micutul. Desfacusem unul, dar Aliuta ( deja il alintam ) nici nu-l baga in seama. Am incercat cu laptic, cu salam, cu parizer...cu ce ne-a dat prin cap, sa-l hranim...Nu vroia nimic. Parca intrase in greva foamei. Chiar nu mai stiam ce sa facem...Apoi, deodata, mititelul s-a dus la bucatarie si a inceput sa latre subtirel si pitigaiat, catre usa cuptorului, de unde mirosul imbietor al fripturii incepuse a se insinua catre incapere...Evrica ! Catelul isi revenise. Ba mai mult, ii era fomica...
  Seara, a fost una de sarbatoare. Cu totii am servit la cina friptura si ne-am culcat fericiti. Micutului, ii pregatisem un culcus calduros si imbietor, dar evident, peste noapte a ajuns in patul nostru...Ba mai mult, catre ziua, chiar pe perna sotiei, pe post de " scufita de noapte "....Ali, Ali... Cel mai iubit dintre catelusi...
  Pe unde nu am fost impreuna ?  Trasee montane, plimbari cu masina in orase straine, plimbari pe faleza dunarii ce implicau neaparat si o baie racoritoare in apele batranului fluviu, ore de plaja ce se transformau pentru el in ore de " fugarit " broaste ( pe malul aceluiasi fluviu ). Ali ma insotea intotdeauna, pentru ca in momentul in care ma pregateam sa ies afara, se infiinta langa usa de iesire si ma privea rugator... Pentru ca zilnic parcurgea cativa km buni, nu am fost nevoit sa-i tai gherutele niciodata. Se polizau singure de asfaltul trotuarului. Sumedenie de amintiri placute ne-au legat si sumedenii de amintiri legate de el, ma mai bantuie si acum . A crescut frumos, alaturi de noi, a imbatranit alaturi de noi si si-a sfarsit micuta lui viata...alaturi de mine.........
  La treisprezece ani, ceva i-a afectat rinichii in mod irecuperabil. Nu mai avea controlul urinarii de cateva luni. Suferea cumplit, pentru ca uneori, cand probabil avea o criza de durere, tremura din toate incheieturile...Il purtam cu pampersi de bebelusi deja de cateva luni...Apoi, intr-o buna zi a refuzat pana si sa mai manance. Il hraneam aproape fortat dar se topea pe picioare. Medicul lui ( cel din prima zi, care-l cunostea la perfectie ) dupa ce i-a efectuat toate analizele, mi-a recomandat eutanasierea, ca fiind singura si cea mai " blanda " solutie, pentru chinul sau actual. Eram terminat. Nu puteam concepe acel moment...Si totusi, cand il scoteam afara, la aer, si-l vedeam cum ridicandu-si piciorul pentru a urina, se dezechilibra si cadea pe o parte, la sol, ma durea si mai tare....
  Intr-o zi nenorocita de noiembrie, urata ca un gand negru, am hotarat sa-i curm suferinta. L-am invelit in paturica lui preferata si l-am dus la veterinar. Doctorul nu-l mai vazuse de vreo doua saptamani si efectiv, nu il mai recunostea...atat era de schimbat si slabit. M-a asigurat ca n-o sa-l doara deloc, ca trecerea lui catre nefiinta se va petrece in somn, dar pentru ca nu stie cum vor fi ultimele secunde de viata, ar fi recomandat pentru mine sa nu le asist....Nici n-am vrut sa aud si am ramas alaturi de el, vorbindu-i si mintindu-l frumos, cum vom cutreera noi iarasi, ca buni prieteni zarile. Il mangaiam pe capusor, in timp ce doctorul ii instala perfuziile si lacrimile curgeau potop, udandu-mi gulerul camasii...L-am mangaiat pana in ultima clipa si minute bune dupa aceea, sperand sa ma trezesc din acel cosmar groaznic... Zadarnic insa...Micul meu Ali, a murit ca un puisor de vrabiuta, exact asa cum imi promisese doctorul si o data cu el, a murit si o parte insemnata a sufletului meu.............................................................................................................................................
  In noptile lungi de iarna, ne intalnim insa intr-o realitate paralela si Doamne cat de feiciti suntem  amandoi...Ali, prietenul si copilul meu. Sper ca atunci, cand va veni sfarsitul si pentru mine, sa-mi fi aproape si cu latratul tau, din alta lume, sa-mi zici ca totul va fi bine si ca nimeni si nimic nu ne va mai despartii...........