ALI

                                                                 


  Destinul a facut sa ne intalnim in 1993...Trecuse putin timp de la "evenimentele din '89". Inca nu ne desteptasem total. Vechiul si noul, coabitau de minune impreuna. Urate amintiri..Inflatia era ingrozitor de mare. Salariul pe care-l primeam de doua ori pe luna (avans si lichidare ) nu mai avea nici o valoare. Preturile se schimbau aproape zilnic si-ti faceau praf, bugetul limitat...
  Inca dinaintea "revolutiei", la mare cautare se aflau hainele imblanite, numite pompos "Alain Delon". In anii "70-80 acestea puteau fi procurate doar "pe sub mana" si prin relatii foarte sus puse. Sa ai in garderoba o asemenea haina, era visul fiecarui roman. Fiind roman, si eu am visat mult la ravnitul cojoc. Din "90, insa, producatorii particulari, ce le confectionau, nemaifiind restrictionati de catre celebra "militie economica", au inceput sa apara cu ele, la vanzare, prin piete. Erau lucrate frumos, ce-i drept, dar si pretul era pe masura. 35000 lei (vechi, cum erau pe atunci), adica mai bine de jumatatea salariului ce-l primeam lunar. Hotarasem, umpreuna cu sotia, sa facem efortul de a achizitiona una, pentru mine, la inceput, apoi, urmatoarea luna, una pentru ea. Deja o si vedeam in garderoba....N-a fost sa fie asa. Fiul meu, ce avea pe atunci noua anisori, si-a descoperit subit pasiunea pentru caini. Nu stiu cum si de unde s-a nascut in el dragostea acesta, mai cu seama ca in timpurile acelea, rari erau posesorii de animale de companie.
  Vreo cateva zile a bazait baiatul << Tata, vreau un catel, tata vrau catel..>>ca pana la urma, am zis ca hai sa-i fac pe plac, chiar cu riscul de a "intra" in banii de "Alain Delon".
  Am inceput sa iau pe rand la citit, rubricile de mica publicitate ale ziarelor locale (internetul inca aparuse) pana ce, intr-o buna zi (chiar buna a fost), am descoperit un anunt interesant. O tipa, asistenta la un cabinet veterinar, vindea puiuti de "Caniche", negrii, femele si masculi...Am cautat imediat sa aflu cum arata un caniche si ideea mi-a suras. Era catelul ideal, pentru un copil, si un apartament de doua camere, la bloc.
 A doua zi, am sunat la numarul respectiv si doamna/ domnisoara, m-a informat ca mai are doar un singur catel spre vanzare (ceilalti fiind vanduti ) si daca sunt hotarat sa-l iau, mi-l tine pana la ora pranzului...dar nu mai mult, deoarece erau destule persoane interesate de el. Apoi, mi-a comunicat si pretul, ocazie cu care era sa fac atac de cord. 35000 lei (vechi, cum erau pe atunci), nici un banut in minus...Nu spui, ce reactie a avut nevasta-mea la asa veste...Dar, dupa nitica munca de lamurire, cu promisiunea ca voi negocia dur, si-a dat acordul. Am plecat la "intalnire", putin nehotarit, cu o usoara strangere de inima pentru sacrificiul ce urma sa-l fac, insa imbarbatat in sine-mi, ca daca animalutul n-o sa-mi  placa, voi renunta, pana la o viitoare ocazie.....
  Daca spun dragoste la prima vedere, cred descriu bine, revelatia ce am avut-o cand la-m vazut. Un ghemotoc de blanita neagra, cu doi ochisori zglobii, ce se impiedeca de mamica lui, cautand ocrotire... Era un catel superb. Un exemplar de exceptie. Am abandonat instantaneu orice tentativa de negociere si i-am platit domnisoarei toata suma ceruta. Fata, m-a instruit sumar, despre ce si cum sa fac, despre ce si cum sa nu fac in legatura cu micut. I-a mai facut o injectie cu nu stiu ce vitamine, i-a mai dat o pastiluta si mi l-a pus in brate, alaturi de cartea de vizita a cabinetului veterinar, la care lucra. M-a asigurat, deasemeni, ca voi fi asistat gratis, de catre medicul ei, in primele zile, pana ce catelul se va acomoda....Nebunie totala. L-am luat in brate si am pornit, per pedes (nu aveam masina in perioada aceea) catre casa. Pe drum, micutul s-a dovedit un adevarat "aspirator de femei"...Toate fatucile ce treceau pe langa mine, tineau mortis sa-l mangaie nitel. ( Bine, nici mie nu-mi placea..de fel...) Muierea ma imbracase frumos, ca pentru intalnire, cu pantaloni negri si camasa alba, sa fac impresie si, probabil, sa obtin reducere la pret...Reducere nu obtinusem si catelul, fie din pricina leganatului in mers, fie "deochiat" de admiratoare a vomat toata pastiluta pe pieptul camasii mele, schimbandu-i partial culoarea.
  Am ajuns in sfarsit acasa, si toata lumea a sarit pe el.. Dragostea a fost instantanee si pentru sotie dar mai ales pentru "ala micu".  Femeia, a uitat sa ma apostrofeze pentru suma cheltuita, fiul sa se mai duca afara la joaca, eu, ca eram rupt de foame, toata populatia din casa, era gramada pe catel. Pentru ca era negru si avea parul cret, am hotarat sa-l numim Ali...
  Ali, micutul era dezorientat, speriat si trist pentru ca nu-si mai gasea mamica. Il intelegeam perfect si-mi parea tare rau ca l-am despartit de ea...Ma consolam totusi cu gandul ca, oricum, daca nu-l luam eu, tot il lua cineva si tot fara mamica ramanea...Pana seara, a mai vomat de doua ori. Am intrat in panica si am sunat-o pe proprietara. Fata, de cuvant, in jumatate de ora, a venit la adresa mea, insotita de doctorul veterinar...Nu glumise. L-au consultat, l-au smotocit, l-au intors pe toate partile si au hotarat ca este in perfecta stare de functionare, mai putin un mic soc traumatic, lesne de inteles. Au plecat, dupa ce au servit un coniac si-o cafea si m-au lasat usor dezamagit...Totusi catelul, nu parea a fi in ordine...
  Seara se instalase, si nevasta-mea numai ce pusese la cuptor o friptura de pasare. Medicul, imi lasase doua pliculete de mancare, canina, sa hranesc micutul. Desfacusem unul, dar Aliuta ( deja il alintam ) nici nu-l baga in seama. Am incercat cu laptic, cu salam, cu parizer...cu ce ne-a dat prin cap, sa-l hranim...Nu vroia nimic. Parca intrase in greva foamei. Chiar nu mai stiam ce sa facem...Apoi, deodata, mititelul s-a dus la bucatarie si a inceput sa latre subtirel si pitigaiat, catre usa cuptorului, de unde mirosul imbietor al fripturii incepuse a se insinua catre incapere...Evrica ! Catelul isi revenise. Ba mai mult, ii era fomica...
  Seara, a fost una de sarbatoare. Cu totii am servit la cina friptura si ne-am culcat fericiti. Micutului, ii pregatisem un culcus calduros si imbietor, dar evident, peste noapte a ajuns in patul nostru...Ba mai mult, catre ziua, chiar pe perna sotiei, pe post de " scufita de noapte "....Ali, Ali... Cel mai iubit dintre catelusi...
  Pe unde nu am fost impreuna ?  Trasee montane, plimbari cu masina in orase straine, plimbari pe faleza dunarii ce implicau neaparat si o baie racoritoare in apele batranului fluviu, ore de plaja ce se transformau pentru el in ore de " fugarit " broaste ( pe malul aceluiasi fluviu ). Ali ma insotea intotdeauna, pentru ca in momentul in care ma pregateam sa ies afara, se infiinta langa usa de iesire si ma privea rugator... Pentru ca zilnic parcurgea cativa km buni, nu am fost nevoit sa-i tai gherutele niciodata. Se polizau singure de asfaltul trotuarului. Sumedenie de amintiri placute ne-au legat si sumedenii de amintiri legate de el, ma mai bantuie si acum . A crescut frumos, alaturi de noi, a imbatranit alaturi de noi si si-a sfarsit micuta lui viata...alaturi de mine.........
  La treisprezece ani, ceva i-a afectat rinichii in mod irecuperabil. Nu mai avea controlul urinarii de cateva luni. Suferea cumplit, pentru ca uneori, cand probabil avea o criza de durere, tremura din toate incheieturile...Il purtam cu pampersi de bebelusi deja de cateva luni...Apoi, intr-o buna zi a refuzat pana si sa mai manance. Il hraneam aproape fortat dar se topea pe picioare. Medicul lui ( cel din prima zi, care-l cunostea la perfectie ) dupa ce i-a efectuat toate analizele, mi-a recomandat eutanasierea, ca fiind singura si cea mai " blanda " solutie, pentru chinul sau actual. Eram terminat. Nu puteam concepe acel moment...Si totusi, cand il scoteam afara, la aer, si-l vedeam cum ridicandu-si piciorul pentru a urina, se dezechilibra si cadea pe o parte, la sol, ma durea si mai tare....
  Intr-o zi nenorocita de noiembrie, urata ca un gand negru, am hotarat sa-i curm suferinta. L-am invelit in paturica lui preferata si l-am dus la veterinar. Doctorul nu-l mai vazuse de vreo doua saptamani si efectiv, nu il mai recunostea...atat era de schimbat si slabit. M-a asigurat ca n-o sa-l doara deloc, ca trecerea lui catre nefiinta se va petrece in somn, dar pentru ca nu stie cum vor fi ultimele secunde de viata, ar fi recomandat pentru mine sa nu le asist....Nici n-am vrut sa aud si am ramas alaturi de el, vorbindu-i si mintindu-l frumos, cum vom cutreera noi iarasi, ca buni prieteni zarile. Il mangaiam pe capusor, in timp ce doctorul ii instala perfuziile si lacrimile curgeau potop, udandu-mi gulerul camasii...L-am mangaiat pana in ultima clipa si minute bune dupa aceea, sperand sa ma trezesc din acel cosmar groaznic... Zadarnic insa...Micul meu Ali, a murit ca un puisor de vrabiuta, exact asa cum imi promisese doctorul si o data cu el, a murit si o parte insemnata a sufletului meu.............................................................................................................................................
  In noptile lungi de iarna, ne intalnim insa intr-o realitate paralela si Doamne cat de feiciti suntem  amandoi...Ali, prietenul si copilul meu. Sper ca atunci, cand va veni sfarsitul si pentru mine, sa-mi fi aproape si cu latratul tau, din alta lume, sa-mi zici ca totul va fi bine si ca nimeni si nimic nu ne va mai despartii...........


  

AUREL

                                                                   


   Ion, se pensionase prin "99.  Sotia lui Maria, ramasa fara serviciu cu cativa ani inainte, in urma multiplelor privatizari "de succes" ale guvernelor postrevolutionare, pentru a-si completa vechimea in "cartea de munca", hotarase, de comun acord cu sotul, sa devina asistenta maternala pentru un copil necajit, abandonat in sistemul nostru corupt de asistenta sociala.
  Asa a ajuns Aurel in casa lor. Ion a mormait nemultumit cateva zile, pentru disconfortul creat, dar Maria, muiere apriga, l-a pus mintenas cu "botul pe labe"..Avea prea multe "pacate" la activ, de spalat sotul ei, deci impotrivirea era din start, sortita esecului.
 Copilasul, subtirel, anemic si usor retardat s-a aciuat ca un pui de vrabie pe langa casa lor. Maria isi luase foarte in serios rolul de asistent si nu-l scapa o clipa din ochi. L-a spalat, l-a imbracat frumusel ( atat cat isi puteau permite) si a inceput sa se chinuie cu el, incercand sa-l educe. Acuma, cu educatia era mai greu pentru Aurel. Ca sa priceapa ceva nou, trebuia sa-l iei incet, cu binisorul, sa-l lasi sa se concentreze si sa priceapa. Pricepea greu si uita repede, cum se spune. Si totusi, cu ajutorul femeii, Aurel ajunsese, incet, incet prin clasa a saptea, intr-o scoala ajutatoare.
  Ion, in timpul sau liber, repara Dacii, la garajul pe care-l avea in spatele blocului sau. Ce era al lui, era. Autoturismul Dacia, nu avea secrete pentru el. Nu exista operatiune pe care sa nu o poata face. Motor, cutie de viteze, planetare, directie, suspensie, electrica...orice, in afara de tinichigerie, pentru care nu dispunea nici de spatiu nici de sculele aferente.
 Aurel, dupa ce venea de la scoala si statea la masa, ii cerea voie mamasi sa se duca la garaj, la "tata".
La garaj era, de regula multa lume. Ion meseriasul, Petrica, prietenul si ajutorul sau, clientul si inca unu, doi gura casca, ce-si dau si ei cu inevitabil  cu parerea, cand cineva mestereste. Piesele demontate ( din motor ) erau depozitate intr-o tava cu motorina, pentru degresare. Aurel, se strecura in dreptul ei si le studia meticulos, una cate una, scotandu-le din lichidul murdar, una cate una si minunandu-se de fiecare in parte.
 Petrica, prietenul, ca sa-si rada de el il atentiona;
- Aurele, in p...a matii, vezi ca esti numai muci la nas. Pune mana si te sterge, nesimtitule !
 Aurel, saracu' isi trecea dosul mainii murdare dintr-o parte in alta a nasului, crezand ca se curata, cand in realitate intindea pe fata toata vaselina murdara din cutia in care se jucase...Asistenta, pe burta de ras...
 Ion se enerva ( abia astepta de fapt sa scape de el ) si-l expedia acasa:
- Pleaca-n p...a matii de bou, la mata. Te-ai murdarit ca prostu'', dobitocule
 Aurel pleca acasa, trist ca renunta la distractie si ca in mod sigur, o sa si-o ia si de la masa, nervoasa ca-l vede murdar...
 In putinele lui momente de compasiune, Ion a incercat, cat de cat sa si-l apropie si sa-l priveasca ca pe un copil, totusi. Momentele lui de compasiune, insa a fost foarte putine si neconvingatoare.
 Imi povestea odata, ca-l luase cu el, la tara, unde traia o sora de-a lui, si bietul Aurel, copil crescut intre patru pereti, ajuns in ograda spatioasa, facuse un adevarat soc de groaza, nu la vederea cainelui, vitelului sau porcului din batatura, Aurel se ingrozise de...gaini. El care nu vazuse gaina  niciodata, o asimilase in mintea lui confuza ca pe o creatura deosebit de periculoasa. Sau cine stie. Poate mintea lui primitiva, vazuse in galinacee pe ruda ei indepartata, dinozaurul....
  Seara, la culcare, Aurel era supravegheat strict de Maria. Dupa masa de seara, se mai juca nitel prin casa, apoi, musai trebuia sa se duca la baie, sa se spele pe fata si pe corp, bana la brau ( asta daca nu era cazul de dus ) sa-si spele dintii si la urma sa-si puna pijamalele curate si sa se bage in pat.  Maria tinea la el, asa cum era el, batut de soarta si inca mai spera sa "scoata ceva din el" dar in privinta regulilor instituite chiar de ea, era foarte severa.
  Intr-o seara, inainte de culcare, Aurel il prinsese pe "tata" in toane bune. Se strecurase ca un animalut orfan, in camera si patul lui ( in apartamentul lor, fiecare dormea separat...nu spui de ce, prea multe detalii ) si stateau de vorba "ca intre barbati" despre masini, biciclete, fete...cine mai stie ce. Maria, cu ochii pe ceas. La 21.00, suna alarma:
- Aurel, in cinci minute sa te gasesc in baie !
 Aurel, profund dezamagit pentru intreruperea savuroasei conversatii, priveste rugator catre "tata'"/
 Tata-i face cu ochiul si-l incurajeaza:
- Laso-n pace Aurele, fa-te ca nu o auzi.
Aurel, incurajat, se relaxeaza si-si cauta o pozitie mai comoda, alaturi de "tata", pe care-l percepe ca pe un salvator... Dar, nu trec doua minute si:
- Aureleee ! Daca in cinci secunde nu esti in baie, ai pus-o !!!
Aurel priveste panicat catre "tata".
- Dao-n p..a mea Aurele ! Las-o sa manance rahat ! N-o baga in seama....
  Curajul lui Aurel insa se dusese pe "apa sambetei". Se ridica mahnit din locul cucerit si se adreseaza "tatalui":
- Daaa...zici tu asa...Da nu pe tine te bate mama.. Ce-ti pasa tie... Si pleaca distrus, catre camera de baie....

 Aurel, copil nevinovat si nedorit nici macar de mama lui naturala...Un an mai tarziu, Maria a murit, rapusa de boala si suparare...Ion, si-a gasit ( ce-i drept, dupa perioada regulamentara de doliu ) alta Marie, iar Aurel, copilul nedorit nici macar de ingeri a ajuns iarasi in centrul de plasament, unde-i harazise soarta nedreapta inca de la inceput sa fie...

Dupa cativa ani, l-am vazut pe Aurel intr-un autobuz. L-am recunoscut imediat. El, nu m-a recunoscut   si cred ca nici macar nu ma mai tine minte.  Timpul parca s-a oprit pentru el in ziua cand a murit Maria. Desi are cel putin 19 ani, nu-i dai mai mult de 14. E firav, subtirel si prost hranit. Il "bate vantul", cum se spune, dar, ca si o reminiscenta a educatiei primita in singura casa de oameni in care a avut sansa sa locuiasca, e curat, imbracat cu un costumas capatat candva si mic deja pe el, camasa si cravata... Macar pentru atat, Maria poate fi consolata...  Aurel, copilul ignorat de Dumnezeu....

APARAT

                                                                 

  Dupa moartea bunicii materne, putinele ei lucruri, inghesuite intr-o camaruta cu chirie, au fost gestionate de matusa mea ( sora mamei ) tanti Maria.
  Tanti, locuia pe strada Plugului, oficial numita strada. In realitate, o ulita in panta, curbata ca un sarpe intins la soare, pavata cu clasica ( pe atunci ) piatra de rau. Copacii cresteau doar prin curtile oamenilor, pentru ca in ingustimea stradutei nu-si puteau gasii umbra. In schimb, paraiase de zoaie verzulii susurau grabite la vale, pe ambele laturi ale partii carosabile, facandu-ma sa ma visez, intr-o locatie montana, atunci cand paseam pe pietrele ei.
  Ca mai toata lumea, si tanti Maria locuia intr-o casa nationalizata. Dispusa in forma de " L ", intr-o curte lunga cu copaci anemici si saraci, casa, adapostea in latura impunatoare familia fostilor proprietari, care stateau ascunsi si ostili celor care le invadau curtea lunga si ingusta, catre locuinta chiriasilor impusi de catre stat. Latura mai mica a " L-ului ", era si mai joasa, fata de restul cladrii. Probabil, ca initial fusese aripa cladirii destinata personalului auxiliar. Asa joasa cum era, pentru mine, ca si copil era impresionanta. Doua camere, una dintre ele cu baie, doata cu boiler din cupru, pe gaz, un holisor lung ce incorpora o camara spatioasa ( transformata de tanti, in bucatarie) si inca o camera, la capatul lui, initial bucatarie, dar transformata de aceeasi matusa in dormitor...In acesta camera, stateau la povesti, mama si tanti ( sora ei ) in timp ce eu imi cautam de lucru, incercand sa descopar ceva cat de cat interesant si inedit. Inedit, era pentru mine, aparatul de radio, cu lampi si clape de fildes, ce lumina in verde o ferestruica misterioasa. In cutia lui de lemn maroniu, frumos lacuita, banuiam ca salasuiesc cateva duzini de omuleti ce vorbesc, canta si  povestesc astfel incat sa poata fi auziti fara a fi vazuti. Altminteri cum putea vorbi o cutie de lemn... Dupa ce infulecam pofticios o duzina de prajituri, inspectam casa matusei in sus si-n jos, obosit, ma cuibaream la spatele mamei, in canapea si-mi lipeam urechea de aparat...
- Cotele apelor Dunarii :  Calafat 115 cm, creste 2 cm. Corabia 112 cm creste 5 cm. Giurgiu 122 cm scade un cm......
- Ce chestie ? ( gandeam eu, elev prin clasa a patra, care deja stia cat inseamna 115 cm ) Vai de mama lor, ce mai Dunare au si astia. Auzi tu. Un metru si un pic...Mai mare e balta din rapa Tiglinei, decat Dunarea lor.
 Bai prapaditilor, inseamna ca pe la voi trec numai barci si plute. De unde vapoare la adancimea asta....
   Apoi, urmau aceleasi cote in franceza si rusa.. Mama, ce ciudat mai sunau...
- Transmitem in continuare un potpuriu de muzica populara romaneasca.
  Si incepea o femeie sa cante. << Mi-am facut bundita noua, maaai neiculitaaa >>
- Mama! Ce e aia bundita ?
 Mama purta cu matusa o discutie aprinsa...nu ma baga in seama.
- Mama ! N-auzi ? Ce e aia bundita ?
- Aud,aud. Un fel de cojocel...cam asa ceva si vezi-ti de treaba acolo, nu ma mai intrerupe..
- Cojocel...Si de ce trebuia sa-l poceasca atat. Nu putea sa zica, pur si simplu : Mi-am facut cojocel nou...sa inteleaga toata lumea...
 - Frumos mai canta Angela Moldovan a noastra, comenta matusa Maria ( la origine, ca si mama, bucovineanca )
- Ei da, ca parca sti matale cum o cheama pe femeia asta care a cantat acum..Ma bagam si eu in seama, neincrezator.
- Stiu, cum sa nu stiu. O recunosc dupa voce, puiule..
- Aiurea, gandeam eu. Cum naiba sa stii cum il cheama pe un om, numai dupa voce...Tanti asta, ma crede tampit, bag seama...Eu daca aud un om vorbind pe strada sau in autobuz, am habar cum ii zice ?
Femeia termina de cantat si incepea un nene sa se produca..
Matusa ma privea amuzata, cu coada ochiului si-mi zicea"
- Uite, acuma canta Gica Petrescu...
- Da...bine, te si cred...Si distrat, imi aruncam privirile pe una din revistele depozitate pe lada recamierului..
    Dupa cateva minute, muzica inceta, si prezentatoare anunta cu o voce sobra ( ca o invatatoare )
- Au canta pentru dumneavoastra: Angela Moldovan, Gica Petrescu...si continua cu inca cateva nume..
- Hait ! A avut dreptate. Intr-adevar, asa ii chema. Fantastic. Cum naiba si-a dat seama ? ,,,,Nu, e clar. Omuletii din cutie o cunosc si i-au soptit toate numele, numai sa-si rada de mine....
   Ma fascina aparatul acela. Cu toate acestea, atunci cand vizita mamei, la matusa, se desfasura in alta camera, nu ma aventuram de unul singur in preajma lui, chiar inchis fiind. Nu-mi inspira prea mare incredere, cutia lui frumos lacuita, cu spiridusii lui, cu tot............................................................................................
 

ABECEDAR

                                                                 


  Asteptam prima zi de scoala cu sufletul la gura. Cel mai mult ma motiva ideea ca as putea citii singur povestile pe care uneori mama nu avea timp sa mi le ofere. Deh, discordanta de ore. Daca ar fi fost dupa mine, as fi ascultat povesti intreaga zi. Viata era atat de minunata atunci.... Locuiam de putin timp intr-un cartier nou, unde " statul " ne repartizase un apartament nou intr-un bloc nou, langa o scoala noua. Ai mei erau tineri si multumiti, pasarile ciripeau vesele, ziua de joaca tinea opt ore...
  Mama ma pregatise temeinic pentru eveniment. Imi cumparase un ghiozdan nou nout, de la libraria din complexul comercial. In el, incapeau ( si mai ramanea o multime de loc ) patru caiete de caligrafie si patru de " artimetica ", un penar dolofan de lemn lacuit, cu capac rabatabil  prevazut cu o numaratoare micuta cu bile de sticla albastre. In interior avea despartituri ingenios randuite in care-si gaseau locul un toc de lemn, albastru, o radiera moale si gingasa, doua creioane cu mina de grafit,  unul bicolor, rosu/ albastru, si cateva tampoane de sugativa, atat de necesare unui novice precum si o calimara de sticla cu cerneala albastra, patratoasa, pe care o manipulam cu deosebita atentie, mai ceva ca o mina antipersonal. Pe langa ustensilele de " birotica ", la loc de cinste se afla si o cutiuta metalica cu capac rabatabil, decorat cu girafe si hipopotami, dolofani, ce urma sa gazduiasca " sandwich-urile " micului scolar, si un stergar frumos impodobit, pentru folosinta la grupul social. Mama ar mai fi adaugat multe, dar se limitase pentru inceput, dupa o documentare printre vecinele cu " experienta ", la strictul necesar.  Ghiozdanul era maro' la culoare si confectionat din carton presat. Avea in loc de curele, niste sforicele rotunde, de aceeasi culoare. Pentru mine reprezenta o evolutie uriasa, fata de stupida geantuta de gradinita. M-as fi dus afara, sa ma laud cu el, dar cum mi se interzisese, m-am plimbat cateva zile, cu el in spate prin casa, fudulindu-ma in fata oglindei.
  In curtea scolii, la ora 08.00 dimineata incepuse festivitatea de deschidere a cursurilor. Platoul pietruit, era impartit in doua sectiuni imaginare. Privit din perspectiva oratorilor, in partea dreapta ceata de piticoti, separati vremelnic de mamele lor, alaturi de ei,  grupul de parinti ce pareau ca poposisera intr-o peluza, din pricina multitudini de buchete florale, iar in stanga, in ordinea claselor, elevi mai mari si mai mici, mai linistiti si mai indisciplinati, in functie de gradul lor de vechime cumulat in cadrul acelei institutii.
  Un nene, vorbea ceva, incercand sa se impuna vacarmului, cu greu  stapanit de catre " cadrele " dispersate in multime. Nu ma interesa ce vorbeste si nu-mi placea de figura lui. Incercam sa nu o scap din priviri pe mama, care ar fi putut sa o stearga de acolo si sa ma lase singur. Omul acela, printre altele strigase si catalogul clasei 1-a ocazie, cu care in locul nostru, al viitorilor cursanti raspunsesera cu " prezent " mamicile atente, numai ochi si urechi. Si aveau si de ce. La fiecare nume, nenea acela ( care mai tarziu aveam sa aflu ca este tovarasul director ) dupa ce ne citea numele, specifica si clasa in care urma sa invatam : 1A, 1B, 1C, 1D...Patru clase numai de-a-ntaia. Erau sumedenie de copii, pe vremea aceea...
  Dupa ceremonie, cu mamele de mana, am pasit in clasa repartizata, la parterul institutiei. Asta, din motive de securitate pentru cei mici si impiedecati, abia intrati pe portile scolii.  Intr-o organizare impecabila ( populara, ca si republica ) pe fiecare banca alaturi de manuale, se afla cate un biletel cu numele micului cursant. Idee buna si novatoare, care impiedeca busculada si dezordinea. Mama, m-a impins incetisor si m-a asezat pe bancuta pupitrului. M-a mangaiat emotionata pe crestet si mi-a recomandat sa fiu cuminte si ascultator, pentru ca ea, de altfel, ca toate mamele, avea sa parasesca incaperea, asa fiind randuiala. Am privit-o panicat si rugator, dar emotiile erau atat de intense, incat nu puteam articula nici macar un sunet. In sala de clasa si-a facut aparitia o femeie straina, cu o carte imensa ( cum nu mai vazusem nicaieri, sub brat ).  A spus cum o cheama ( dar cine avea urechi pentru asta ) si le-a cerut mamicilor sa iasa afara. Pe cat de fericit fusesem in dimineata acelei zile, pe atat de trist si speriat eram cand mama s-a conformat si a parasit locatia.
  Am aflat ( de la ea ) ca pe tanti o cheama Manta si va trebui sa i ne adresam cu " tovarasa invatatoare ", ca urmatorii patru ani ii vom petrece impreuna la scoala, ce ne va instruii sa ne purtam cuviincios si sa invatam a scrie si a citi. Ne-a mai zis cat de bine s-a inteles cu  fostii ei elevi, ce trecusera anul acesta in ciclul doi ( Doamne, ce mari trebuie sa fi fost ) si ca ar dorii sa se inteleaga la fel si cu noi. Eu o ascultam cu gura cascata si o aprobam tacut in minte. Eram de acord cu tot ce zicea, de ce nu as fi fost. Asteptam totusi nerabdator sa ne spuna cam in cat timp vom putea citii...Rasfoisem pe furis una dintre cartile de pe pupitru care-mi starnise o vie curiozitate. Avea o multime de poze, lucru rar intalnit la cartile ce le aveam prin casa, si o multime de semne necunoscute...
  N-am stat mai mult de o ora in clasa, in acea prima zi de scoala. Mama, saraca, m-a asteptat si ea, ca si alti parinti, tot aproape o ora, in curtea enorma ( pentru mine ) a scolii.  Am iesit mandru si plin de importanta pe usa clasei si am condus-o fudul pe mama, pana acasa, demonstrandu-i ca stiu la perfectie drumul de intoarcere. Eram baiat mare, de acum...
  Cateva saptamani m-am muncit in a deprinde tehnica desenarii bastonaselor, liniutelor, carligutelor si alte imbarligaturi, ale caror utilitate nu reuseam de loc sa o inteleg. Strangeam tocul de lemn intre degete, pana se albeau si tot serpuite ieseau liniutele. Ba mai mult, aveam si tendinta de a scrie cu mana stanga, lucru de neimaginat pentru mama, care ma plesnea indignata, corectandu-ma la timp. Dupa cele cateva saptamani de " antrenament " am trecut la lucruri mai serioase. Combinarea alambicata a misterioaselor semne invatate si deslusirea lor. Aici munca....Penite distruse, file de caiet rupte, palme dupa ceafa si lacrimi...
  Aproape de sfarsitul primului trimestru, silabiseam binisor si ajunsesem sa scriu ordonat si acceptabil. Inainte de vacanta de iarna am avut revelatia de a reusii ca dintr-o simpla insiruire de litere, receptionez un mesaj : << Ana are mere.>>  Era cea mai tare chestie. Aflasem asta, fara sa mi-o spuna nimeni, fara sa stie nimeni lucrul asta in afara de mine, citindu-l in carte. Daca vroiam, il puteam spune eu, la randul meu , mai departe. Daca nu, ramanea secretul meu. Eram singurul care-l stia.
 Trei cuvinte, deschideau portile imaginatiei. << Ana are mere >>
  - Daca vrei sa stii, eu unul nici nu prea ma omor dupa mere. Si pe urma, Ana asta, nu prea-mi inspira incredere. Sigur e mai mare decat mine si mai e si fata pe deasupra. Fetele sunt nesuferite si plangaciaose. Daca-i cer si eu un mar, in mod sigur ma refuza. Atata paguba. Ti-am zis doar ca nu ma omor dupa mere asa incat n-o sa-i dau satisfactia sa ma refuze. Sa faca bors cu ele.....
  Da, dar uite, daca intorc fila, vad un pic mai jos ca << Mara are mure >>
  - Deja devine interesant. Murele imi plac.Ce-o fi de capul lui Mara oare ?...N-am mai auzit numele asta. Mara...Cah ! Imi aduce aminte de merele Anei. De ce nu o cheama altfel ? Si de ce sa nu o cheme altfel. Ia sa-i gasesc eu un nume mai frumos.....Stiu. Monica. Asa da. << Monica are mure >>. Muuult mai bine. Monica o cheama si pe fetita de la etajul doi. E draguta foc, dar cred ca e mai mica decat mine. Mama, Monico ce-mi mai plac murele. deja imi lasa gura apa. M-as duce cu Monica asta sa culeg mure, sa le mancam impreuna si sa ne inegrim buzele de la ele...Monica ar avea buze de mure..Te iubesc Monica !  Ei ! Te-aude mama si-ti da ea...
  In vacanta de iarna, dupa ce ma jucam pana inghetam in zapada, seara, incercam sa citesc singur o poveste din cartea mamei. Nu prea mergea. Erau atatea cuvinte noi si neintelese. Pana desluseam o fraza uitam despre ce a fost vorba in prima. Asa ca-mi luam abecedarul, tovaras de nadejde, ce spunea lucrurilor pe nume, fara imbarligaturi si ocolisuri si care ma lasa pe mine sa adaug detaliile.
 << Fanica si fulgul >> Asta e interesanta. Si la noi e iarna. Ia sa vedem ce peripetii are Fanica asta ?
 << Afara e frig. Fanica vede un fulg. Ce fulg mare. O sa facem un om de zapada. >>
  - Fanica asta e baiat simpatic.In ce clasa o fi ? M-as juca cu el, numai ca e cam prostut. Mai Fanica, cum sa faci un om de zapada dintr-un singur fulg. Asteapta mai sa mai ninga...Da' e o idee buna. Maine am sa-l rog si eu pe tata sa-mi faca un om de zapada. Nu stiu daca mama o sa fie de acord sa-mi dea cratita verde sa i-o pun pe cap omului meu...Da parca ce-i fac. Doar nu o stric....Morcov am vazut in camara, matura avem....Da carbuni pentru ochi si nasturi ? Carbuni, da , carbuni de unde iei ?....Gata, stiu !  Am sa fac omul de zapada in curtea bunicilor. Acolo nu fura nimeni tigaia si nici nu-mi darama omul...Si bunica imi da cate tigai vreau eu.............Fanica, Fanica...daca vrei te iau si pe tine sa facem omul....si eu vad un fulg, ba chiar sunt mii...e atat de cald si bine...si mi-e atat de somn..................................................................................
 Abecedarule, iti multumesc ca m-ai invatat cum sa intru in lumea viselor.        


 

AC

                                                                     

  Am fost bolnavicios, de mic. Probabil ca ma straduiam sa parasesc lumea infecta in care ma condamnasera ai mei sa traiesc. Din pacate nu am reusit si am ramas pentru mult timp, condamnat la viata.
  Locuiam pe strada Morilor. O starda lunga, cu case frumos insiruite de-a stanga si de-a dreapta drumului pavat cu pietre de rau. Pe langa bordurile alb varuite in dreptul caselor de gospodari, firicele de zoaie verzulii isi imprastiau discret miasmele. Din cand in cand, cate o gospodina revarsa in evantai  o noua galeata de lichid incert. care datorita profilului usor bombat al strazii,  isi facea loc cu repeziciune, printre pietrele rotunde, catre paraiasele laterale bordurii, sporindu-le matca.
  Mama ma iubea ca pe ochii din cap. Faptul ca pierduse o fica inaintea mea, la o varsta foarte frageda, o facea sa fie mai devotata decat o leaoaica supravietuirii mele. Ghinionul facuse insa, ca de la " spatiul locativ " sa primim spre inchiriere o casa prapadita si igrasioasa ce-mi provocase nenumarate infectii pulmonare. Mie, sincer chiar imi parea bine cand ma inbolnaveam. Stateam in pat si mama imi citea cate povesti puteam duce, fara ostenire. In privinta asta, cunostintele mele in materie de personaje fantastice, erau foarte bogate. In gradina invadata de vegetatie, din spatele casei, salasuiau, numai de mine stiuti, cativa printi broscoi, o multime de spiridusi neastamparati, cel putin o zana buna si in mod sigur, un balaur, a carui vizuina era atat de bine camuflata, incat nimeni nu o putea descoperii.
  La cateva saptamani, cel tarziu o luna, ma imbolnaveam, spre disperarea mamei si indignarea tatei, daca se nimerea sa fie atunci pe acasa. Primul leac folosit, era invariabil o carpa aspra de lana, imbibata cu seu de oaie, ce ma zgaraia ingrozitor si aproape ca-mi ardea pieptul firav. Senzatia era una de dezgust si repulsie totala. Ma revoltam si ca s-o pedepsesc pe mama, ii faceam tratamentul inutil. Ea insa, nu se dadea usor batuta si ma asalta cu sumedenie de pastile amare ca fierea si greu de inghitit.Pe astea le acceptam mai usor, cu atat mai mult, cu cat, la contra partida primeam cate ceva bun, sa-mi dreg gustul. De cele mai multe ori insa, nici acestea nu aveau nici un efect. Starea mi se agrava, temperatura crestea si odata cu ea si panica mamei.
  Spre norocul ei, si ghinionul meu, pe cealalta parte a strazii, locuia doamna Chebac, infirmiera si moasa comunala. In ochii copilului de patru anisori insa, pe partea cealalta a strazii locuia cel mai malefic si diabolic personaj de poveste. Talpa-iadului, corcita cu zmeul zmeilor sub infatisarea unei babe cloante dornica oricand sa fiarba intr-un cazan, la foc mic, un pui de om. Eram convins de asta. Dealtminteri nici casa in care locuia nu era mai putin ciudata. Din strada principala, o mica alee infundata la capat, te ducea catre o cladire masiva de piatra, ascunsa privirilor indiscrete dupa un gard metalic pus pe o bordura inalta. Numai privind-o si te treceau fiori reci. Dumnezeu stie ce orori ascundea casa aceea.
  Dupa ce-mi citea povestea preferata, cea cu casuta de turta dulce ce-i ademenea pe Hansel si Gretel catre pierzanie, mama, crezandu-ma adormit, disparea din camera mai bine de jumatate de ora. Zana cea buna, insa ma avertiza ca ceva rau mi se pregateste. Ma rugam in gand, sa nu fie asa...Zadarnic insa. De afara, mama venea cu o cutie de carton in care zdranganeau sticlos si rau, zece fiole uriase de ser fiziolocic. Alaturi de ele, ca sa mai indulceasca putin imaginea de cosmar ieseau la iveala zece sticlute mici, inofensive in mintea mea, cu capacele de guma protejate sub un strat de tabla subtire. Pelicilina. Numai cine nu a avut de a face cu respectiva nu cunoaste durerea atroce ce o provoaca, amplificata si de neindemanarea celui sau celei ce o injecteaza. Inghetam de groaza. Mama incerca sa ma linisteasca spunandu-mi ca va apela la ele doar in ultima instanta, silita fiind de ineficienta pastilelor....Cine o credea. Zana cea buna imi soptise ca deja vorbise cu mastera cea ticaloasa  ca peste o ora doua, sa ma duca la tortura. Putina alinare mai gaseam doar atunci cand imi dadea voie sa ma joc cu sticluta ei de apa de colonie, in forma de masina de epoca, de care eram fascinat. Putin cate putin, uitam de amenintare, gandacindu-ma cu noua jucarie, pe patura de pe pat, ale carei carouri desenau sumedenie de sosele imaginare. O pandeam pe mama pe furis, si vazand-o absolvita de cine stie ce indeletnicire, traiam deja cu speranta ca uitase total de pactul facut cu mastera.
  Aiurea. In pragul inserarii, ma chema la ea si incepea sa ma imbrace, ca pentru mers afara. Groaza se reinstala. Incepeam sa ma smiorcai neputiincios si inutil, facand-o sa-mi promita marea cu sarea daca aveam sa ma dovedesc " baiat cuminte si curajos ". Cand noaptea punea stapanire pe mahala, ma incalta, ma lua de mana si porneam catre locul executiei. In timpul scurtului drum catre esafod, imploram in gand toate divinitatile mai mari sau mai mici sa ma salveze. Divinitatile, se vede ca aveau cu totul alte preocupari in momentele acelea, pentru ca ma trezeam impins in curticica intunecata, in fata usei de intrare, cu geamuri mari si rotunjite.
 - Buna seara doamna Chebac. Am venit, asa cum ati zis. Nu va deranjez, nu-i asa ? Se ploconea mama in fata zgipturoaicei de parca avea sa-mi faca nu un rau, ce, cine stie ce favoare.
 - Poftiti, poftiti. Ati adus fiolele si pelicilina ? Numai putin sa scot seringa de la fiert.. Imi arunca o privire rea dupa care disparea intr-o incapere ascunsa. De acolo, se intorcea cu o cutie metalica, nichelata, ce ascundea in maruntaiele ei, diabolicul instrument de tortura. Deschidea incet, cu o placere bolnava capacul si scotea la iveala cu ajutorul unui clestisor foarfeca, o seringa uriasa de sticla.
  Sporovaind, din alta cutiuta, de dimensiuni mai mici, lua un ac pe care-l atasa cilindrului de sticla. Priveam ca hipnotizat, aerian, de parca nu mie urma sa mi se intample raul urmator. Cu ajutorul unui ferastrau minuscul harcaia gatul unei fiole nitel, apoi o rupea precis, cu indemanare. Acul seringii se insinua in recipient si sorbea lacom lichidul incolor, pe care apoi, patrunzand direct prin capacelul de guma al sticlutei, il regurcita peste praful alb, sticlos. Tras inapoi, pistonul serigii facea ca amestecul tulbure format in sticluta sa dispara in interiorul instrumentului. Odata terminata operatiunea, cu vadita satisfactie, ii poruncea mamei rastit.
 - Intinde-l pe pat si dai jos pantalonii !  Comanda acesta, elibera din mine toata angoasa acumulata. Incepeam sa urlu disperat, amagindu-ma ca de atata taraboi, diabolicul personaj se va da batut. De unde. Mama ma busea grabita pe pat ( parca facandu-i intentionat placere inamicului ) straduindu-se sa ma imobilizeze. Eu, incercand sa ma " demobilizez " bateam frenetic aerul cu picioarele, reusind sa tin cat mai departe de posteriorul meu, nenorocita de seringa. Circoteca continua pret de cateva minute, pana ce, disperata, mastera urla la mine:
 - Daca continui sa urlii, am sa-ti fac injectia direct in limba, sa te invat minte ! Amenintarea isi facea efectul instantaneu si renuntam subit la orice impotrivire zadarnica. In ticalosia ei o credeam in stare de o asemenea tortura. Suportam tremuarand ca un caine, injectia, dupa care imi trageam nervos pantalonasii peste fesele dezgolite alungand-o pe mama, ce incerca sa-mi puna in frumoasa randuiala hainutele. O ora incheiata nu vorbeam dupa aceea cu biata mama, pe care o socoteam vinovata pentru toate relele din lume. Noaptea, in vis, imi aparea o cutie uriasa de tabla stralucitoare din care ieseau tiptil si neobservati de cei din jur in afara de mine, sumedenie de monstrii inarmati cu ace ascutite....
  Si tevatura acesta se repeta la douasprezece ore, iar daca boala dadea semne de agravare, chiar si mai des. Un an mai tarziu, ne-am mutat in alta locatie si oricum, starea mea de sanatate se mai ameliorase, astfel incat imaginea feroce a tortionarei mele s-a estompat putin cate putin, pana ce a ramas din ea doar un personaj urat al vreunui cosmar ratacit. De atunci am urat cu toata fiinta acele si intepaturile lor. Ba chiar pot spune  cu mana pe inima, ca daca as fi avut vreodata curiozitatea prosteasca de a le folosi in scop euforico-medicamentos, nu as fi fost in stare sa o fac tocmai din aceasta pricina.
  Strada Morilor exista si astazi. Rotundele pietre de rau ale soselei, pe care hurducaia auzit de la om posta camionul tatei, marca Steagu Rosu, au disparut de mult. Acum de o parte si alta a panglicii de asfalt, vile cochete umilesc prin prezenta lor, cele cateva case batranesti supravietuitoare timpului. Intr-o seara rece de toamna, cuprins de amintiri am incercat sa-mi imaginez pe sub frunzele moarte, adresa unde am locuit candva...Nu am reusit si nici mama nu a putut sa ma dumiresca, de acolo de unde odihneste ea....................
  

ARICI

                                                                     

    Casa in care locuia matusa mea din Sibiu, era amplasata intr-o  curte mare si umbroasa. Pe linga garduri cresteau cativa copaci batrani ce raspandeau cu generozitate umbra lor pe mai tot spatiul. Datorita lor, betonul aleilor era inverzit in permanenta de muschi catifelati si discreti. Ramasesera insa cateva locuri neacoperite care fusesera insa imediat revendicate de catre tufe bogate de zmeura, ce asaltau gardurile cu dorul de duca catre piscurile ce se insinuau in departare. Rudele mele, trebuiau musai sa locuiasca in case mari si spatioase, chiar daca asta implica sa traiesti cu chirie o viata, din pricina pianului verisoarei mele. Mai tarziu, am inceput sa cred ca de fapt pianul era numai o scuza, pentru aceasta fudulie.
  Ca mai toate casele nationalizate din care fostii proprietari de origine " burgheza " fusesera evacuati, si aceasta corespundea motivului acapararii. Camere mari si spatioase, separate de holuri si holisoare, prin care te rataceai, teracote impozante si geamuri inalte, cu vitralii, o bucatarie imensa ( in ochii copilului ce traia intr-un apartament de patruzecisicinci de metri patrati ) si mai ales, un pod sub un acoperis de tigla veche  la care aveai acces printr-o scara exterioara special proiectata, cu balustrada si platforma frumos imprejmuita, de la inaltimea careia dominai privelistea catre curtile vecine, la fel de intinse.  Insa, ca mai toate casele nationalizate si acesta fusese repartizata spre locuire catre doua familii. Familia matusei mele fusese insa norocoasa, pentru ca la scurt timp dupa ce se mutase, din cealalta familie conlocatara formata din doi batrani, sot sotie, ramasese doar ea. O batrana subtire si tacuta ca o umbra, a carei existenta mai mult o banuiai decat o percepeai. Fiind in minoritate si " ciudata ", era bineinteles ridicularizata si urata de catre familia matusei mele, ce ravnea neimpartasit la cele trei camere ocupate ( bineinteles neintemeiat in opinia lor ) de catre femeie. Pe de alta parte insa, se rugau in secret sa o mai duca, gandind cu teama, ca disparitia ei ar implica realocarea spatiului excendenar catre alta familie ( Doamne fereste ) mai numeroasa si mai necivilizata.
  Nu stiu cine ii facea cumparaturile si nici cand folosea bucataria comuna in care nu o vedeam niciodata. Probabil ca doar noaptea, tarziu se furisa acolo, trebaluind in tacere, sau persoana ce o aproviziona ii aducea si de-ale gurii, fara a fi observata, cu atat mai mult cu cat, spatiul ei de locuit se afla amplasat in partea dinspre stada a cladirii. Cu toate acestea, ori de cate ori avea ocazia ( si asta se intampla des ) matusa se lamenta din pricina "mizeriei" ce ramanea in urma "nesimtitei" dupa ce folosea bucataria. "Mizeria" consta in cate o cana ratacita pe masa comuna, sau cateva picaturi de apa ramase in chiuveta nestearsa. Verisoara mea, stamba si ea din nasuc, a dezgust, si o afurisea strasnic, uitant de bunele maniere, pe care era convinsa ca le stapaneste. Singurul ce incerca, timid, sa-i ia apararea si sa tempereze spiritele, era unchiul meu, om pasnic si bun, ( agent de vanzari la Kandia Sibiu ) aflat insa intr-o vizibila minoritate si ignorat total de catre cele doua.  Daca  as fi fost cu cativa ani ai mare, sau daca nu as fi avut statutul de "moldovean prost" cu care ma gratula iubita mea verisoara, poate as fi intrat si eu de partea opozitiei....La acea data insa nu eram decat un tolerat, fara drept de veto.
  De mic copil, datorita caselor igrasioase in care locuisem cu ai mei, eram mai tot timpul bolnav de bronsita, bronhopneumonie si alte afectiuni care mai de care mai ciudate. In ultimul an, tata se capatase de la serviciu cu un apartament la bloc, nou, insa medicul curant ii recomandase mamei ( pentru a impiedeca  recidiva bolii ) o locatie cu aer montan, sanatos, cateva saptamani pe an. Din singurul salariu a familiei, tata nu si-ar fi putut permite internarea mea intr-o clinica balneara nici macar cateva zile. Nemaivorbind de panica ce s-ar fi instalat pe mama, stiind departe, printre straini unicul copil, la o varsta atat de frageda. Astfel incat, solutia salvatoarea acceptata in conses, a fost gazduirea mea, timp de o luna, pe perioada vacantei de vara, in casa matusei mele ( sora tatei ) aflata in Sibiu.  Toata lumea s-a declarat incantata, cu exceptia mea,( dar asta prea putin conta) si decizia a fost adoptata in unanimitate ca fiind cea mai buna.  Rau n-ar fi fost, in principiu. Realitatea insa era un pic diferita. Teroarea venea din partea verisoarei mele. Fata era mai mare cu patru ani decat mine, iar la cei cincisprezece ani impliniti ai ei, era deja un mic monstru alintat si razgaiat.  Faptul ca ai ei isi permisesera sa-i cumpere un pian la care studia cu "preparator" zilnic, era ardeleanca ( cu tata oltean si mama moldoveanca sadea ), vorbea germana in dialect, avea numai prietene sasoaice si ce era cel mai important, diferenta de patru ani la varsta, o facea sa ma tolereze extrem de putin si extrem de rar, doar in momentele ei bune. Ranchiuna, i-o simteam in fiecare moment al coexistentei noastre. Dimineata, la micul dejun, unde se servea invariabil o ceasca mica de ceai ( portelan veritabil) indulcit cu un cub de zahar si doua felii subtiri de paine, unse cu unt straveziu si miere de albine la care priveam hamesit ca " lupul cel rau " si la care ea, simadicoasa, refuza ostentativ cea dea doua felie pe motiv ca nu are chef sa se " imbuibe  de la prima ora ca nesimtita ". In timpul zilei cand nu schimba cu mine mai mult decat cateva cuvinte, neuitand insa sa ma avertizeze sa nu ating pianul, pentru ca-l dezacordez...La pranz cand " ciugulea " vizibil fara pofta intocmai ca o vrabiuta, argumentand catre mama-sa, ca " doar porcii mananca lacom si fara masura " si seara, cand dupa joaca cu prietenele ei sasoaicele pe strada din fata casei, faza cu ceaiul se repeta.  Toate acestea erau " mici mizerii " cotidiene, dar in mintea unui copil introvertit, cum eram eu se amplificau si dureau.  In casa alor mei, se manca bine. Mesele erau bogate si bine gatite de catre mama mea. Intre mese ma rasfata cu tot felul de dulciuri si aperitive. Asa fusesem invatat si asa mi se parea firesc ca trebuie sa fie o casa normala de om. Culmea era ca atunci cand, aceleasi rude poposeau la noi, in drumul lor catre mare ( stand cateva zile bune, pentru a-si vizita fratele si parintii ) erau coplesite de atentia culinara a mamei pe care nu o refuzau catusi de putin. Salamiorul, sunculita, fripturica, sarmalutele, pestisorul, icrisoarele, cozonacelul, prajiturelele...toate erau la mare cautare 
si nimeni nu le refuza. Asa era la noi. La ei....aveam noroc insa cu unchiul meu, care ca si mostre de prezentare, avea in casa cateva ( cinci-sase ) cutii metalice mari, cilindrice ( parca le vad si acum ) cu capac, pline cu bomboane. Cand pleca pe teren, lua din fiecare o particica, pentru prezentare, iar eu, tot din fiecare, cate o particica, pentru degustare. Ce bomboane bune mai erau... Din sase cutii umpleam buzunarasele pantalonilor mei scurti, ( cusuti de mama )" furam "din biblioteca cartea cu " Buratino " ( adaptarea rusesca a celebrului Pinochio ) si pe furis, ma strecuram afara, iar de aici sus pe scara ori pe mica platforma, ori daca ploua ( si ploua des la munte ) in pod, unde citeam si visam cu ochii deschisi, teleportandu-ma intr-o lume de poveste.
  Citeam pana oboseam. Apoi coboram si inspectam in detaliu curtea ca o jungla. Observam minute in sir o colonie de furnici si indeletnicirile ei, buburuze frumos colorate ce-si luau zborul greoi dupa ce le ridicai la inaltimea capului, ba chiar, o data am vazut si un sarpe mic ( probabil de casa ) pe care nu l-am parat nimanui, de teama repercursiunilor. Era fascinanta si misterioasa curtea. Dar si mai fascinanta era acea parte a curtii in care mi se interzisese accesul. Partea din dreptul ferestrelor batranei. Aici parca si vegetatia era mai impunatoare, ba chiar, mai mult, pe teritoriul ei se afla un mar batran, mare si incarcat de fructe ce cadeau neculese pe pamant. O data am luat si eu un mar, din iarba si am fugit in casa, convins ca daca ma zareste " nebuna " arunca cu butul dupa mine ( cum mi se spusese ).  Rau am facut, pentru ca buna mea verisoara a observat si a inceput instantaneu sa strige isteric catre mama-sa. Am fost mustrat pentru ca mananc ca un tigan, porcarii de pe jos si pus sa arunc marul la gunoi. Nu pricepeam de ce. Acasa, cand mergeam cu mama in cimitir, la mormantul bunicilor, calaream toti copacii datatori de fructe coapte si nimeni nu ma apostrofa. Ce-i drept insa, acasa nu aveam nici pian si nici preparator...
  Intr-o seara, rapus de plictiseala, mi-am facut curaj si am iesit si eu in strada, unde vara mea se juca cu sasoicele ei. Erau si cateva, mai de seama mea si pareau interesante. Tare as fi vrut si eu sa comunic cu cineva de seama mea... " Taranul e pe camp, taranul e pe caaaamp / Ura draguta mea, taranul e pe caamp..." Tocmai cantau ele un cantecel stupid si dansau invartindu-se lent ( saseste ). " El are o nevasta, el are o nevastaaa / Ura draguta mea, el are o nevaaasta... / Nevasta un copil, nevasta un copiiil / Ura draguta mea, nevasta un copil..."  Ascultam atent sa aflu mai multe detalii despre familia acelui taran...cand m-a observat, nervoasa vara-mea. Pe semne rusinata de faptul ca o surprinsesem cantand si prostindu-se cu prietenele ei mai mici...Mi-a aruncat o privire ucigatoare si luandu-si prietenele de dupa mijloc, m-au inconjurat razand cantand de la inceput. " Renata, Greta, Frida, haideti sa cantam altfel: Taranul nu-i pe camp. Taranul e aici / Taranul e aici / Uuuura draguta mea..."
  Am fugit umilit in curte si m-am aruncat cu fata in iarba plangand cateva minute bune. Se insera deja. Un mar din pomul batran mi-a cazut in tartacuta si m-a facut sa realizez ca ma aflu in " zona interzisa ". Nu ma puteam hotara totusi sa ma ridic. Deodata, ceva, in preajma mea a inceput sa fosneasca cu intermitente. Un sarpe, am fost tentat sa strig si s-o rup la fuga, dar exact in momentul in care mi-am intors privirea catre locul primejdios, printre firele de iarba, respirand pufaind, am vazut doi arici. Mergeau de parca erau intorsi cu cheia, ca doua jucarii mecanice. Nu mai vazusem arici in viata mea, decat in carti sau la tv. Am stat cuminte sa nu-i sperii si au trecut pufaind intermitent pe langa mine. Dupa ce sau departat, m-am ridicat in capul oaselor si...am vazut batrana, in spatele meu, privindu-ma. " Esti un baiat bun si cu inima mare " Mi-a zis. " Copiilor mei le-a placut de tine. Nu s-au speriat. Chiar nu ma asteptam "... A plecat dupa ei, cu o varguta in mana, sa-i mane catre fructele cazute.  O clipa am avut senzatia ca o vad pe bunica mea ( din partea mamei ) moarta de un an de zile si am indragit-o instantaneu.
  Din seara aceea, sederea mea la rude, a capatat o noua conotatie. Ziua ma ascundeam in pod, cu exceptia meselor, iar seara aveam intalnire cu noii mei prieteni ( Doamne, aveau si nume..dar nu le mai tin minte ). N-asi fi crezut in ruptul capului, pana atunci, ca un arici poate fi mangaiat precum o pisica si ca merele padurete, cazute pe jos, pot fi atat de gustoase.
  Timpul s-a scurs mult mai repede dupa aceea si i-am parasit pe noii prieteni fara a consolida relatia noastra firava . In urmatorul an, cand am fost trimis invariabil la Sibiu, deja in cealalta jumatate de locuinta se mutase o noua familie. De sasi. Spre fericirea si mandria verisoarei mele. Am cautat si asteptat aricii in fiecare seara dar nu i-am mai vazut de atunci. Noua familie asanase si curatise temeinic partea lor de gradina. Nici marul cel batran nu supravietuise. Fusese taiat si pus pe foc. In locul lui se amplasese un chiosc de lemn, in care seara oracaia din toti bojocii un nou nascut, leganat intr-un carucior de lemn.
  Curtea aceea misterioasa, devenise dintr-odata searbada si fara viata. A fost ultima data cand am mai vazut-o. In urmatorii ani n-am mai petrecut vara " la munte " iar rudele mele s-au mutat in alta locatie, in centrul vechi al orasului, aproape de liceul la care intrase buna mea verisoara.