Ou sont les neiges d’antan”…intreba retoric poetul.
Prin anii 68-69’ uriasa rapa a Tiglinei fusese in sfarsit astupata. Cativa ani basculantele, la inceput marca “Steagu’ Rosu”, inlocuite pe masura ce timpul trecea cu “Bucegi” iar in final cu masivele “Tatra” faceau ca drumul lor catre “vagauna” sa fie acoperit de un strat fin de colb, ca o faina galbena, atent cernuta. Harmalaia tinea cat vara de lunga. Motoarele buldozerelor care impingeau tarana in gura ca un hau, a rapei se turau la maxim, trimitand catre cerul senin norisori negrii de fum. Mai in spate, matahalosii cilindrii compresori (compresoarele, cum le spuneam noi, “copchii”) se straduiau din rasputeri sa compacteze movilele de pamant galben imprastiate de fratii lor cu “lame” lustruite…In toata agitatia aceea, ne amestecam si noi, dracii de copii, noii locatari ai blocurilor muncitorești insirate de o parte si de alta a rapei…Oamenii acestia ne distrugeau teritoriul nostru de joaca, teritoriul nostru de vis si incercam sa ne mai bucuram de el cat timp se mai putea…Dar asta, este deja alta poveste…
Acum se lasase linistea, ca peste o amintire dureroasa. Se plantasera copaci firavi in grupuri bine organizate, si iarba (de gazon nu se stia pe atunci) multa iarba.
In partea de final a fostei rapi, cea mai stabila parte, se crease un platou natural de dimensiuni apreciabile, inconjurat de vegetatia arboricola. Acolo, pentru prima oara, si-au mutat amplasamentul aprobat de catre autoritatile orasului circurile, care odinioara isi gaseau locul pe un maidan in apropierea garii.
A fost o adevarata revelatie pentru pustimea care schimbase deja pantalonii scurti si cercul condus cu sarma, in nadragii cu bretele si bicicleta fara cadru “Pionier”.Ne consideram deja mult evoluati pe scara ierarhica si eliberati defonitiv de protectia exagerata a fustelor materne.
Circul, institutie artistica prin definitie, a avut intotdeauna un numar foarte limitat de salahori. Personalul sau era preponderent format din “artisti”. Fiecare trebuia sa spuna o “poveste” pe care spectatorii sa o aprecieze si sa plateasca pentru ea.. Nimeni nu ar plati un singur banut, pentru a privi un muncitor care intinde un cort, sau cara niste schele. Asa incat, din motive evident economice, directorii circurilor, preferau sa isi completeze forta bruta de munca cu riverani, tocmiti cu ziua. Exemplu de capitalism functional.
Nu mai tin minte cui i-a venit ideea, dar cand primul dintre noi a reusit sa munceasca o zi in aceasta intreprindere, lampa lui Aladin s-a rasturnat si brusc, toate “duhurile” si-au dorit “comoara” descoperita. Numai ca, vorba ceea: “multi candidati, putin alesi”. Nu puteau nici ei sa angajeze pe fiecine… Norocul a fost de partea mea si a altor doi trei prieteni..Lumea era mult mai simpla atunci. Nu exista notiunea de “amic” Cand te intalneai cu cineva, acela era, fie “prieten” si atunci se lasa cu joaca, fie “dujman” si atunci se lasa cu bataie. Faptul ca eram mai inalti si mai bine facuti, il facea si pe directorul circului, sa se faca ca si el ar fi convins de faptul ca avem cel putin 14 ani, persoane serioase cu buletin de identitate la purtator…(nu m-am putut abtine / a calcat capra pe piatra si-a crapato-n patru). Asa incat a doua zi ne-am pezentat la munca.. Omul, constien fiind, nu ne-a repartizat nici la ridicare catargelor cortului si nici la carat schelele grele, din otel pe care se montau bancile spectatorilor. Faceam si noi, ce era mai usor. Caram sacii cu rumegusul care trebuia imprastiat in arena, scaunele destinate “oficialitatior”, foi de cort mai usoare, ce puteau fi transportate in doi, baloti de paie pentru rumegatoare si elefanti..si cate si mai cate.
Nu conta ce munceam noi acolo. Puteau sa ne puna sa caram si pietre de moara. Ni se permisese accesul intr-un taram de vis. Puteam atinge nu numai privii, toti creatorii de minuni ai acestei lumi. Mangaiam caii albi, maiestuosi gatiti cu harnasamente de catifea rosie, strecuram pe nevazute cate o bomboana vesnic lipita in vre-un buzunar micutilor catei tunsi caraghios si pamponati, ne infioram de leii care rageau din cand in cand de plictiseala in vagoanele lor cu gratii si pandeam, prin vreo usa intredeschisa vreo “trapezista” frumoasa ca o zana..Aveam privilegiul, ca vre-un clovn sa ne mangaie personal pe crestet, si chiar onoarea sa-i cumparam un pachet de tigari, celui mai curajos om de pe planeta..dresorul de lei. Nici nu stiam cum poate trece timpul atat de repede..Ce -i drept, misiunea noastra nu dura mai mult de patru ore din zi, iar pentru acest “efort” eram recompensati, la sfarsitul programului cu suma de 50 de lei… Pentru niste copii, erau bani buni pe atunci. Dar nu asta conta in mintea niciunuia dintre noi. Conta ca eram “deosebiti”, eram privilegiati, eram martorii unui miracol pentru care restul trebuia sa plateasca. Si in cele din urma, chiar faceam parte din miracol. Atat doar ca miracolul lua sfarsit imediat dupa ce pregatirile se incheiau si incepea primul spectacol. Toti “zilierii” plecau la rosturile lor, urmand sa revina atunci cand circul avea sa fie demontat..Eu nu mai reveneam atunci. Sfarsitul povestii ma intrista si gandul despartirii umbrea bucuria clipei..Preferam sa astept sosirea altui circ, cu taine inca nedescoperite, cu alte animale fioroase si acrobate minunate in costume cu paiete multicolore.
Ai mei au aflat tarziu despre “ocupatia” mea. Mereu dispaream de acasa cu orele, pentru ca mereu se ivea cate ceva de descoperit..Rapi mai erau inca prin imprejurimi, ruine de abatoare demolate, cu peretii de creata purtand inca urme de sange inocent de animal sacrificat, se mai gaseau inca. Iar Dunarea pe a carei mal se deschidea o adevarata jungla de salcii batrane si balti noroioase exercita o adevarata fascinatie pentru mine. In acea lume a apei revarsatei puteam visa atat de usor ca navighez pe fluviul Mississippi si ca Joe Indianul ma pandeste dupa vreo salcie..
Poate ca nici nu ar fi aflat ai mei, daca o vecina “binevoitoare” nu ar fi informat-o pe mama..asa, ca fapt divers. Mama, biata de ea ar fi ascuns isprava mea, dar gandul ca acelasi “om de bine” l-ar fi putut informa si pe tata a facut-o sa destainuie capului familiei “secretul” aflat.. Tata, m-a chemat in fata lui si mi-a facut semn a ma asez pe un scaun:
De ce nu i-ai spus maica-ta unde vrei sa te duci ?
…Eram sigur ca nu o sa ma lase.
Aha..Si atunci ce ti-ai zis. Ia sa fac eu o smecherie. Nu-i spun unde ma duc si atunci e ca si cum ar fi de acord..Daca se intampla ceva acolo..eu stiu, un accident, ceva..?
Pai, nu eram singur..Mai erau doi prieteni..
Tot asa de smecheriti ca si tine, nu ?
Il simteam cum se enerveaza..si nu era de loc bine.
Si cati bani ti-au dat aia, ma ? Nu aveai ce pune in gura acasa ? Mureai de foame ? Poate prietenii tai erau in situatia asta. Da’ tu ? Raspunde ma..cu tine vorbesc.
…Nu pentru aia 150 de lei m-am dus.
Zau ? Inseamna ca te-ai dus ca sa te dai mare..Ca se le arati prietenilor tai ca tu nu dai doi bani pe parintii tai…
Pierdeam batalia, si urma sa trag consecintele…Apoi, deodata un spiridus mi-a soptit ceva la ureche.
M-am dus pentru ca am vrut sa vad si eu cum se poate castiga un ban muncind..
Replica asta inspirata, a schimbat cursul istoriei..Replica, il lasase fara replica pe tata. Ostilitatile au incetat imediat si bineinteles am promis solemn ca pe viitor nu voi mai incalca “regulamentul de ordine interioara” Asta pana va sa vina urmatorul circ cu urmatoare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu